Lacrimi la generic

În lipsă de un cuvânt mai bun, Human al lui Yann Arthus-Bertrand este categorisit drept documentar, însă doar câteva cadre sunt suficiente pentru a-l poziţiona în sfere mult mai înalte.

Structura este una simplă şi repetitivă: scene de anvergură, naturale sau antropice, care alternează cu prim-planuri de persoane din diverse părţi ale lumii, răspunzând unor întrebări nevăzute despre fericire, dragoste, bani, război, moarte şi alte coordonate ale existenţei.

Demersul este copleşitor şi, cu fiecare capitol care se succede, simţi cum freamătă ceva în tine, pe măsură ce te confrunţi cu păreri contrare sau surprinzător de apropiate, de la semeni din diverse părţi ale mapamondului.

Deşi lasă loc varietăţii de opinii, Human îşi relevă o anumită ideologie: libertarianism, egalitarism, pacifism, deplângerea consumerismului şi a degradării naturii.

Nu întâmplător, din acest film provine faimosul mini-discurs al lui José Mujica, remarcabilul preşedinte ale Uraguayului, în care sunt trasate, apăsat, tarele societăţii de consum. Simplă apologie a unui socialism frugal? Poate, dar e încântător să vezi că arta retoricii nu a murit şi şi-a găsit o expresie atât de puternică şi de un autentic rarisim.

Aş avea un beteşug de semnalat la Human: mi s-a părut că lipsesc anumite zone ale globului şi că unele au fost mai slab reprezentate decât altele. Triere în scopuri de a culege doar acele opinii care servesc mesajului? Sau obstacole dintr-acolo? Nu m-am documentat atât de temeinic, însă, cred că
Yann Arthus-Bertrand ar aproba o viziune lucidă şi complexă asupra propriei creaţii.

Scenele de amploare, filmate de la distanţe şi unghiuri care impresionează când începi să le conştientizezi, apropie Human de grandioasele componente ale trilogiei Qatsi sau de suratele lor Baraka şi Samsara. Ca şi în cazul ilustrelor predecesoare, şi aici coloana sonoră sporeşte trăirea şi reflectă diversitatea culturală înfăţişată de vizual.

Cât despre cele intime, spuneam că am simţit un angajament emoţional ascultându-i şi văzându-i pe toţi acei fraţi şi surori din specia umană, însă nu am putut ocoli nici senzaţia că a existat un intervievator nevăzut care a ştiut ce şi cum să întrebe, precum şi o echipă de montaj care le-a decupat declaraţiile într-un anume fel.

La genericul de final, însă, Yann Arthus-Bertrand lasă chingile ideologice şi le dă cuvântul în mod liber, iar acele câteva minute am simţit umanitatea în cea mai pură şi frumoasă expresie a ei.

Atunci mi s-au umezit ochii şi nu mi-e ruşine să spun asta.

Şi eu sunt om.