Filme cu supereroi ies cu duiumul, iar la români prind foarte bine. De ce?

Pentru că sunt oameni.

Bravo, bă, halal răspuns! aţi spune.

Însă acesta este adevărul comprimat.

Ca oameni, au nevoie de basme şi ce altceva sunt aceste creaţii cinematografice moderne, alerte, colorate decât expresii ale acestui gen epic?

Tot ca oameni, cad pradă acelei euristici (în engleză, în original, „bias”) a disponibilităţii şi, aşa cum afirmam la început, producţii de acest fel sunt cu toptanul.

Între ele, Shazam! îşi propune să vină cu o abordare inedită şi parodică, ambiţie parţial îndeplinită.

Spun parţial, pentru că, la capitolul noutate, ne uităm în trecutul recent şi avem Deadpool, care tot cam asta a vizat.

Shazam! începe în cheie psihanalitică şi vă recomand să o purtaţi în minte pe tot parcursul filmului, pentru că va conferi naraţiunii nişte valenţe mai profunde.

Un adolescent care s-a pierdut de mamă când era mic şi care o caută neostoit ajunge între cămin pentru orfani şi dobândeşte, prin voia unui vrăjitor venerabil şi uşor ridicol (Djimon Honsou cocoşat de dalbe plete), puteri incredibile, devenind, la simpla rostire a cuvântului care dă şi titlul filmului, o versiune revăzută şi adăugită de Superman, .

Umorul situaţiilor care rezultă de aici este generat de conflictul abilităţi supranaturale vs. apucături de pubertate, iar acţiunea urmăreşte înfruntarea cu personajul negativ (Mark Strong, o alegere oricând reuşită în acest sens), care adună în el forţa malefică a celor şapte păcate capitale.

Ajuns aici, nu pot să nu vă aventurez din nou pe tărâmul exegezei şi să remarc că prezentul este enorm îndatorat trecutului în ceea ce priveşte materialul mitologic. Pe lângă deja clasica înfruntarea între bine şi rău, care ne vine hăt de la zoroastrism, mai avem şi structura de basm, la rându-i din vremuri imemoriale, aşa cum a sintetizat-o Vladimir Propp, la care adăugăm, printre altele, aceste simboluri pe care le găsim pretutindeni în perioada medievală şi renascentistă, de la Bosch la Giotto.

Dubla ipostază a protagonistului este inspirat redată de Asher Angel ca adolescent şi de Zachary Levi ca adult atotputernic în latex, însă adevăratul supererou din punct de vedere al interpretării este tinerelul Jack Dylan Grazer, în rolul puştiului olog şi volubil. Debitul său verbal, dar şi multitudinea de emoţii care îi revin sunt sarcini actoriceşti de care se achită cu intensitatea interpretativă a unui adult.

Restul copiilor şi adulţilor care compun familia adoptivă a celor doi sunt selectaţi cât să ilustreze diversitatea culturală a Statelor Unite ale Americii sau, dacă sunteţi cârcotaşi, imensa ei apetenţă pentru corectitudine politică.

Se râde mult la jumătate din Shazam! (când tropii peliculelor cu supereroi, dar şi apucăturile mediatico-narcisiste moderne sunt luate în răspăr), eu însumi fiind unul dintre cei mulţi din sala VIP plină a celor de la Inspire Electroputere Craiova care şi-au întrerupt ronţăitul de popcorn, ca să nu păţească vreo congestie a căilor respiratorii din cauza asta.

În a doua parte, când umorul lasă loc acţiunii, schematice şi convenţionale, masticatul floricelelor de porumb se reia restingherit.

În tot acest timp, însă, cele două mari mesaje ale filmului te învăluie:

Primo, nu subminaţi încrederea şi stima de sine a celor mici.

Secundo, familia este cea mai mare sursă de putere.

Nu întotdeauna cea biologică.

Însă mereu cea de suflet.