E bine să fii acasă!

Unul dintre locurile unde mă simt ca acasă este Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cunosc figurile de pe scenă, pe cele din hol, pe cele din sală.

Cunosc toate colțișoarele, decorațiunile și beteșugurile sălii unde am audiat atâtea și atâtea concerte.

A fost plăcut să mă întorc acasă, deși atmosfera și numărul mic al persoanelor din sală m-a trimis cu gândul la această scenă finală memorabilă din Mrs. Miniver.

Vicisitudinile nu îi împiedică pe aceia dedicați să își urmeze cursul crezului.

Programul acestei deschideri a noii stagiuni, care a coincis cu celebrarea a un secol de la fondarea Societății Compozitorilor Români, a contribuit la senzația de acasă, fiind dedicat creațiilor acestora din urmă.

La Piață, suită simfonică de Mihai Jora și în orchestrația lui Andrea Riderelli a pregătit terenul sturlubatic de mai târziu, dar a și oferit o minunată lamentația prefăcută, executată impecabil de concertmaestrul Gabriel Niță la vioară. Să nu credeți diagnosticul de pesimism aplicat poporului român – ne place să ne alintăm, să ne văităm de mama focului, dar înăuntrul nostru, n-am renunțat niciodată la a spera și a ne bucura de tot ce există.

Concertul pentru clarinet, orchestră de coarde, pian și percuție, oferit publicului în primă audiție și compus de Adrian Iorgulescu (poate vi-l aduceți aminte, este domnul acela cu figură interesantă, ministru al culturii în guvernul Tăriceanu) este o peremptorie demonstrație a ce înseamnă postmodernismul în muzică.

Polifonii distonante, sunete contradictorii și fracturi necruțătoare, cam inestetice luate separat, dar cum, necum, funcționând excelent ca întreg.

Mai bună coloană sonoră pentru acest an de pomină 2020 nu cred că se putea găsi!

Protagonist al acestei ciudățenii simpatice a fost Emil Vișenescu, care a avut de pendulat între clarinetul pe care îl stăpânește atât de bine și un fel de Goliat al saxofoanelor.

De când l-am urmărit prima dată (acum a fost a treia), am fost cucerit de distincția și bonomia figurii sale și nici acum nu s-a zgârcit în a le manifesta. Această bucată a programului serii a făcut câteva victime în rândul spectatorilor, căci unii s-au ridicat și au plecat, iritați că nu aveau parte de clasicism, probabil.

Ce nu au înțeles este că la vremuri deșucheate e nevoie de o muzică pe măsură, iar la restriște umorul e esențial.

Zâmbetul larg și irezistibil pe care Emil Vișenescu l-a schimbat cu dirijorul Cristian Oroșanu, după ce a terminat de suflat ultimele note năstrușnice e dovada că ușurătatea este uneori o virtute.

Deși n-a apăsat atât pe pedala excentricității, Simfonia nr. 1 a lui Tiberiu Olah ne-a ținut în zona modernității, având câteva accente grave, parcă menite a ne aminti că pandemia nu s-a terminat încă, că acea scurtă evadare prin muzică nu ne scutește de vigilență, muncă și solidaritate.

Da, așa e, dar, totuși ce bine e să te întorci acasă!

Imaginile sunt luate de la amicul Daniel Botea, prezent și el în sală, la o distanță socială considerabilă.

Revedere

Tărâmul muzicii clasice este unul pe care îl explorez de curând, așa că e greu să ajung să mă laud cu vreo familiaritate.

Însă cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova mi-a oferit plăcerea unei duble revederi.

Orchestra a fost condusă de Emil Vișenescu, a cărei distincție în figură și gesturi mi-era cunoscută de la spectacolul când a jucat dificilul și ineditul rol de dirijor-solist la clarinet. Acum Simfonia nr. 4 în Fa minor, op. 36 a lui Piotr Ilici Ceaikovski mi-a prilejuit ocazia de a-i urmări mlădierea mâinilor, laitmotiv la care voi mai reveni în acest articol.

Cel de-al doilea muzician pe care l-am reîntâlnit a fost Botond Szöcs. Primul contact cu talentul său imens mi-a relevat limitele propriilor-mi capacități senzoriale.

Acum am stat și mai în față, iar dificultatea de a-i urmări mâinile s-a păstrat, însă configurația compoziției lui Serghei Rahmaninov – Concertul nr. 2 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 18 – i-a prilejuit manifestări atât de intense, încât pentru a le rememora, am nevoie să mă reculeg înainte de a redacta fiecare paragraf, exact cum proceda dirijorul Emil Vișenescu înainte de fiecare bucată a simfoniei ceaikovskiene.

În primul rând, mâinile. Împletirea lor avea ceva suprarealist, escherian, o imposibilitate fizică pe care artistul o reușea, totuși.

Apoi, atitudinea de mobilizator al orchestrei. Nu doar că frisoanele ca stări de flux care îl străbăteau erau un spectacol al dăruirii supreme, însă modul cum întorcea capul către ceilalți muzicieni, pentru a le transmite un semnal de încurajare și a le transmite un crâmpei din electrizanta sa energie, avea ceva de sublimă solidaritate.

Mai mult decât orice, însă, a fost transpirația. Da, acest fluid corporal, îndeobște disprețuit, a căpătat aici valențe eroice. A fost un moment când, aplecat asupra claviaturii fiind, un strop s-a format în vârful nasului. O imagine glorioasă a efortului total, care m-a trimis cu gândul la un titan al tenisului mondial, Rafa Nadal.

Supraomenescul are manifestări similare, indiferent de domeniu.

Anul trecut, când îl chemam la bis, Emil Vișenescu ne recita o poezie, așa că îmi permit să îi preiau ideea și să vă redau un fragment din Revedere de Mihai Eminescu:

– Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre isvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile,

Mi-o cântă femeile.

Primăvara vine pe triluri de clarinet

Nu mă dau expert, dar n-am cum să nu afirm că, după o suită constantă de concerte, capacitatea-mi de a fi surprins se mai bătătoreşte. Însă n-am ajuns încă la placiditate, pentru că spectacolele Filarmonicii „Oltenia” din Craiova mai au mulţi aşi ascunşi în manşetele muzicienilor.

Unul dintre aceştia a fost Emil Vişenescu, în dubla sa ipostază de dirijor şi solist la clarinet şi performanţa de a se achita de ambele sarcini în mod încântător.

Dar să o luăm cu începutul. Acesta, spre deosebire de alte dăţi, nu a mai fost o pregătire indulgentă pentru bucăţile mai consistente de mai târziu, ci a funcţionat mai degrabă ca un gong, menit să îndrepte atenţia şi spatele: Uvertura Operei Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, care, ca o reminiscenţă a concertului din săptămâna anterioară, m-a trimis din nou cu gândul la capodopera cinematografică a lui Milos Forman.

A urmat momentul de graţie, când Emil Vişenescu, în calitate atât de conducător al orchestrei, dar şi de prim membru al ei, a ilustrat conceptul de multitasking mai abitir ca orice manual de management. A fost ceva deosebit să urmăresc cum din pasiunea interpretării la propriul instrument trecea în cea de dirijor (mult îngreunată de poziţia pe scenă) şi invers, totul culminând cu acele câteva ocazii când rolurile se contopeau, iar interacţiunea cu orchestra din care el însuşi făcea parte se producea prin intermediul unor gesturi subtile, dar elocvente.

Melodia pe care şi-a manifestat superbul talent de clarinetist şi pe cărările căreia i-a călăuzit pe muzicienii Filarmonicii din Craiova a fost una plăcută, deliberat aleasă, cred, să aibă un aer primăvăratic, în ton cu explozia cromatică şi căldura care încep să ne înconjoare: Introducere și Tema cu variațiuni pentru clarinet și orchestră de Gioacchino Rossini.

Tot ca un imn închinat anotimpului renaşterii naturii a fost şi bisul smuls de publicului craiovean solistului, o bucată muzicală pe care acesta a prezentat-o ca fiind compusă de Marţian Negrea drept replică la o poezie de Lucian Blaga (vezi mai jos). Aceasta frumoasă intertextualitate mi-a confirmat că distincţia bonomă pe care o citeam pe chipul lui Emil Vişenescu era o expresie a personalităţii artistice a acestuia.

Finalul concertului m-a găsit din nou asaltat de Beethoven. Un Beethoven un pic mai blând de data aceasta – Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60. Bineînţeles, aceasta blândeţe trebuie luată relativ. Chiar dacă nu aş fi fost la curent cu programul concetului, tot aş fi ştiut că dau iar piept cu muzica acestui titan încă din momentul intrării în sală, când am văzut două tobe mari tronând în partea din spate a orchestrei.

Din caier încălcit de nouri
toarce vântul
fire lungi de ploaie.
Fluşturatici fulgi de nea
s-ar aşeza-n noroi,
dar cum li-e silă –
se ridică iar
şi zboară sa-şi găsească
cuib de ramuri.
Vânt şi-i frig –
iar mugurii
prea lacomi de lumină
işi zgulesc acum
urechile în guler.

(Martie de Lucian Blaga, Poemele luminii, 1919)

Muzica este poezia auzului.