Emmanuelle Riva | Caiet de insemnari

Vazand Hiroshima mon amour de Alain Resnais, am deslusit cateva chestiuni de variabila importanta.

Despre femei:

– razbel mondial sa fie, si tot se indragostesc de cine nu trebuie;

– merg foarte bine pe bicicleta;

– au voci sexi chiar si cand vorbesc despre dezastre atomice (am extrapolat de la Emmanuelle Riva, dar nu cred ca ma insel prea mult);

– le sta foarte bine coafura cu colt pana la umeri;

– beau mult cand au ceva pe suflet;

– nu stiu ce vor.

Despre filme:

– un film poate fi si plictisitor si bun in acelasi timp;

– pentru un film nu-ti trebuie actiune, nici idee, dar ai neaparata nevoie de actori si de un operator de imagine;

– daca accentuezi zgomotele de fond (bocanit pe strada, apa la dus etc.) creezi o atmosfera eterica.

Despre lume, in general:

– actorii si arhitectii cu preocupari in politica nu fac nimic toata ziulica, astfel incat au timp de iubareala existentiala;

– o bomba atomica nu ucide doar mii de oameni, ea ucide si speranta omenirii in umanitate;

– dragostea si uitarea sunt rivale ireconciliabile, insa ambele dau sens vietii.

hiroshima2

Amour1 Acest ultim episod al Serialului Oscarurilor mi-a lasat o impresie ambivalenta.

Se dau urmatoarele perspective:

1. Chatartic-educativa – daca aveti rude mai in varsta si nu le-ati dat un telefon macar (preferabila ar fi o vizita) dupa ce ati vazut Amour, atunci aveti felicitarile mele, sunteti facuti din piatra. Poate cel mai important (a se citi util) aspect al filmului lui Michael Haneke este ca produce un dram de intelegere fata de cei pe care etatea ii face un pic mai neajutorati, mai obositori si mai infantili. Am citit opinia unei persoane care deplangea lipsa catharsis-ului in Amour; nu sunt de acord, il incerci in mod continuu, pana la un punct, cand vor interveni urmatoarele perspective.

2. Bascalioasa – daca simtiti imboldul sa va crestati cu un obiect ascutit sau sa inghititi pe nerasuflate un pumn de somnifere, nu va faceti griji, nu aveti probleme, e doar o reactie naturala la un film ca acesta. De ce? Imediat va zic.

3. Artistica (europeana) – Amour nu e realitatea zugravita frust; e mai mult de atat. Tot ce Haneke alege sa ne prezinte si sa ne insufle sunt aspecte curatate de impuritati, alese cu migala si prezentate intr-un anumit fel, astfel incat sa genereze un efect. Viata de zi cu zi a unui cuplu ajuns la senectute, dintre care ea sufera o degenerare rapida a facultatilor mintale si fizice, e mai nasola, pe de o parte, si mai putin terifianta, pe de alta; sunt sigur de asta. In plus, asa cum am spus si la The Master, o opera de arta lasa mai multe intrebari decat raspunsuri, ceea ce se intampla si mai abitir la Amour.

Realizand triangulatia celor trei perspective rezulta o senzatie de apreciere imbinata cu lehamite.

Michael Haneke reuseste tot ce isi propune din punct de vedere cinematografic, cadrele sale lungi si curat asezate apasa suplimentar pe psihicul saracului privitor, iar lipsa coloanei sonore il obliga sa isi infrunte cele mai negre ganduri. Intrebarea ce se impune, insa, este ca a baciului ardelean din bancul cu limbile straine: No, si la ce i-o folosit?

Emmanuelle Riva a fost nominalizata la Oscar pentru rolul sau, asta pentru ca membrii Academiei sunt niste gentilomi si, neavand categoria Cea mai buna interpretare de cuplu, au ales-o pe ea, lasandu-l Jean Louis Trintignant deoparte. Dar, sa fim onesti, inseparabilitatea afectiva a celor doi (chiar si cand numai unul dintre ei este in prim-plan) este ce imprumuta frumusete si tenebre acestui film.

Amour da dreptate lui Aristotel si ideii sale despre un singur suflet in doua trupuri, numai ca o face intr-un mod cam prea morbid.

2012, LOVE; AMOUR