Mi-e greu sa nu vorbesc in hiperbole despre The Good, the Bad and the Ugly. De fapt, mi-e greu pur si simplu sa vorbesc, pentru ca nu stiu de unde si cu ce sa incep.

Asa ca nu am sa fac o recenzie, ci am sa-i aduc doar un omagiu: acest film a fost croit direct pentru legenda. N-a intrat niciodata in vreo competitie mundana cu peliculele contemporane lui. N-a ravnit la succes imediat si la incasari babane, ci a tintit direct la pozitia de monument al cinematografiei, de minune a lumii filmului.

Actori, scenariu, muzica, regie, toate sunt plamadite din materia prima a legendelor. Mai mult nu ma simt vrednic a scrie, astfel ca va recomand sa luati cea mai entuziasta cronica a The Good, the Bad and the Ugly si si s-o ridicati la patrat.

Un singur lucru vreau sa adaug. Daca as fi suficient de nebun sa aleg pe unul dintre cei trei mari (Clint Eastwood, Lee Van Cleef si Eli Wallach) care umplu povestea cu interpretarile lor gigantice, acela ar fi Uratul lui Eli Wallach. Scena in care isi face intrarea si cea care inchide legenda sunt pilonii pe care se cladeste monumentul, pe care l-ar fi cantat insusi Percy Bysshe Shelley, daca ar fi apucat sa-l vada:

My name is The Good, the Bad and the Ugly,

King of kings,

Look on my works, ye Mighty, and adore!

Cei trei vin dintr-o perioada cand aventura facea casa buna cu agricultura: oamenii aveau pistoale, dar erau interesati si de pretul pentru samanta de grau sau, in functie de preocupari, de unelte pentru gradina.