Si Zoe Valdes mi-a ascultat indemnul.

Eternitatea clipei e o carte scrisa fara har, dar cu inspiratie autentica. E asa-zisa poveste a unui chinez plecat in cautarea si recuperarea tatalui sau, emigrat in Cuba. Tanarul nostru, foarte inzestrat, de la cunostinte medicale, la arte martiale, meditatie si potenta, peripeteste pe meleaguri diverse, iar actiunea e oricum, numai lineara nu.

Asa-zisa, pentru ca periplul sau capata accente de odisee, drumul nefiind decat un pretext pentru a da frau liber imaginatiei. Cu ocazia asta, am priceput si eu ce inseamna de fapt realismul magic. E acel mod de a scrie ca si cum ai fi normal, dar cu o sticluta de metal in buzunar, plina cu nebunie concentrata, din care mai tragi cate o dusca din cand in cand.

Mai pe inteles: se intalnesc doi iubiti care nu s-au mai vazut de mult. Pana acum, nimic special. Vor sa se sarute. OK, in regula. Deodata, unul dintre ei scoate o limba lunga de cativa metri, isi infasoara partenerul si strange. Apoi ii da drumul si celalalt ii spune: Aproape ca uitasem ce parfumata iti e rasuflarea. Intalnire tipica de indragostiti, nu?

Meritul involuntar al lui Zoe Valdes este ca, nefiind o scriitoare la fel de inzestrata precum Marquez, Asturias sau Carpentier, a fost nevoit sa se exprime intr-un realism magic mai apasat si, deci, mai evident.

Asta nu inseamna ca Eternitatea clipei e o carte slaba. Dimpotriva, este placuta si chiar ofera cateva momente speciale care te fac sa traiesti exact ce exprima titlul.