Farmecul și metehnele Italiei

În momentul de față, Italia este printre cele mai năpăstuite țări din lume.

Dar era o vreme când modul de viață din această peninsulă minunat dăruită de natură și de istorie era etalonul plăcerii de a trăi fără grija viitorului apropiat, mediu sau îndepărtat.

Această vitalitate nepăsătoare este surprinsă fără greșeală și transpusă dinamic de Dino Risi în Il sorpasso (Depășirea).

Un student sfios (Jean-Louis Trintignant) este aproape răpit de un tip locvace, aburitor de frunte și șofer iresponsabil (Vittorio Gassman), iar împreună străbătut minunatele peisajele din Romagna și Toscana în goana cailor putere, având parte de întâlniri care variază de la poezia din Le Petit Prince la hazul din seria Jandarmului din St. Tropez.

Cu alte cuvinte, On the Road de Jack Kerouac, varianta și mai dolce far niente.

Pe parcurs, schematismul psihologic inițial al celor două personaje lasă loc descoperirii unor nuanțe multiple. Timidul încearcă să se smulgă din ghearele introversiunii incapacitante, iar volubilul lasă să se întrevadă o surprinzătoare fragilitate. Și Trintignant, și Gassman sunt fără cusur în misiile interpretative ce le revin.

Dar, bineînțeles, aceste profunzimi sunt pentru cine are chef să investească atenție. Cine e italian din fire se va delecta cu minunata compatibilitate a celor două spirite și cu viziunea drăgăstoasă, dar și satirică a regizorului (care semnează și scenariul alături de Ruggero Maccari și Ettore Scola) asupra patriei mumă.

Italia este cea mai frumoasă țară de lume. O zic eu, o zic și alții, iar Il Sorpasso nu face decât să întărească această impresie.

Însă nu cred că este cineva care să nu fi remarcat și metehnele din Cizmă, care, mai ales acum, și-au vădit nefastul impact.

Ca și Caragiale, Dino Risi își iubește concetățenii, în ciuda beteșugurilor lor, pe care nu ezită să le scoată la iveală, chiar și comic. Așa avem parte de tipi în etate care au partenere de-abia ieșite din adolescență, suntem martorii unor altercații izvorâte de aerul de cocoș pintenat al masculului italian și simțim că pietatea și respectabilitatea sunt doar o crustă, sub care zac vicii nenumărate.

Nu mă obligă nimeni să fac trag linie și să fac un bilanț emoțional după Il Sorpasso, dar, dincolo de șocul finalului de film și de drama reală prin care trece în aceste momente, Italia rămâne la piu grande amore de mi vita.

P.S. Scriind despre Il Sorpasso, mi-am adus aminte de întâlnirea cu domnul venerabil din imaginea de mai jos. Era proprietarul unui magazin de antichități din Florența, iar discuția a pornit de la un album despre o expediție a lui Jacques-Yves Cousteau, fabulos ilustrat și pe care marele explorator îi oferise tatălui său un autograf.

De când a început urgia epidemică în Italia, m-am gândit de câteva ori la dumnealui.

Sper că este bine, sper că voi avea cândva ocazia să pășesc din nou în acea cameră încărcată de obiecte care ascund povești și să îl ascult depănându-mi-le.

Sănătate multă, signore!

Istorie dansanta

Exista mutatii in natura care dau nastere unor exemplare aparte, sinistre sau uimitoare sau paradisiace. Asa se intampla si in cinematografie, iar din aceasta rara incrucisare a unor genuri altminteri putin compatibile a iesit Le Bal.

Foarte pe scurt, pe un ring de dans apar aceleasi personaje, combinate dansant si amoros in diverse feluri si pe diverse melodii, reflectand perioade succesive din istoria Frantei: iuresul interbelic, ororile razboiului, colaborationismul, euforia eliberarii, rastignirea colaborationistilor, liberalizarea moravurilor, interactiunile cu americanii, revolta tinerilor din 1968, discriminarea celor de culoare sau sclipiciul anilor disco (’80 adica).

Carevasazica, un documentar care ar dura cat un sezon de A Game of Thrones, redus la sub doua ore si exprimat doar prin muzica si dans.

Cu toate particularitatile exterioare domeniului cinematografic, pelicula dirijata de Ettore Scola ramane, fara doar si poate, un film, o creatie compacta a celei de-a saptea arte, iar aceasta este a doua cea mai mare performanta a sa.

Prima ramane faptul ca nu te plictisesti deloc, ba mai mult, traiesti sublima senzatie de a fi cu ochii pironiti pe ecran, in timp ce picioarele pornesc la tropait in mod autonom, iar degetele bat darabana independent.

Personajele nu vorbesc si nu au nume, insa fiecare figura se individualizeaza si o placere suplimentara e sa ii regasesti in ipostaze uneori diferite, uneori amuzant de perene in fiecare dintre episoadele istorice ilustrate.

De fiorul cvasi-patriotic de a sti ca fundalul sonor a fost compus sau ales de Vladimir Cosma, compozitor francez de origine romana, nu mai amintesc, mi se pare ca e la fel de jenant ca a te mandri cu Herta Muller, care a suferit in Romania, a scris in Germania si apoi a luat Nobelul.

Vedeti Le Bal, ascultati Le Bal, dansati pe Le Bal, faceti ce vreti, numai apropiati-va de el, e o raritate cum nu mai vedem cateva generatii de acum incolo.