Stapanul Stapanului Inelelor

Nu ma sfiesc sa recunosc ca nu auzisem in viata mea de J.R.R. Tolkien pana sa se iste iufa cu Stapanul Inelelor. Fara sa ma dea pe spate, cele trei filme mi-au placut, prin desfasurarea de forte CGI. Am simtit insa ca, strivita, aproape, sub efectele speciale, se gaseste o viziune mai profunda si mai complexa asupra naturii umane, pe care actorii si scenariul nu prea au reusit sa o transmita si care, in mintea mea, nu punea izvori decat de la scriitor.

Asa ca am purces a citi o carte postuma a acestuia, Copiii lui Hurin. Printre primele impresii a fost si aceea ca nu ma voi acomoda niciodata cu acest univers. Imaginati-va o introducere in care ni se arata ca vom afla povestea lui Cutare, fiul lui Cutare, neam cu Cutare, casatorit cu o domnita descendenta din Cutare, de pe vremea lui Cutare etc.

Daca rezistati, insa, aceastui soc initial, treptat veti incepe sa gustati o naratiune densa si deloc pentru copiii, cu personaje complexe, o lume sumbra cu scaparari de umanitate pe ici pe colo, palpitanta, dar si contemplativa. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost atmosfera foarte asemanatoare cu a marilor tragedii ale lui Shakespeare, in special cu cea din King Lear.

O carte de citit, chiar daca sunteti fani inraiti Harry Potter sau Star Wars.

Despre ingeri

Habar n-aveam cine e Catinca Untaru pana sa vad The Fall. Habar n-aveam ca exista The Fall pana sa il gasesc, printr-un paienjenis de click-uri pe IMDB. Dupa ce le-am descoperit, ceva in inima mi-a spus ca nu e lipsit de sens sa cred in ingeri.

Catinca Untaru e o fetita care joaca rolul unui inger. Nu iti spune nimeni asta, dar, dupa ce urmaresti inocenta si perseverenta cu care il trage pe un cascador paralizat si cu inima franta din ghearele suicidului, n-ai incotro decat sa accepti existenta acestor entitati inaripate, care vegheaza asupra noastra.

Povestea filmului nu e originala (un Big Fish mai mitic si mai putin subtil), dar ambalajul vizual sub care o livreaza regizorul Tarsem Singh e prea captivant pentru a nu iti induce putina indulgenta. Avem exces de stil, dar nu avem exces de zel, iar placerea de care realizatorii se lasa cuprinsi in depanarea povestii scuza unele tuse mai naive.

Sper ca aceasta fetita care a fost inger pe ecran si in imaginatia mea, sa ramana asa tot restul vietii!

Morfologia basmului

Un faimos teoretician, Vladimir Propp, a emis ipoteza ca basmele seamana intre ele, cu o structura tipica:

1. O situatie initiala de echilibru, care este periclitata de un element al raului;

2. Se realizeaza o actine reparatorie printr-o aventura eroica;

3.  Armonia se restabileste si eroul este rasplatit.

Daca il judecam dupa criteriile acestea, Stardust e un basm in toata regula si inca unul foarte misto.

Are de toate: suspans, actiune, chimie placuta intre cei doi tineri protagonisti, bildungs roman, ca tot suntem in perioada tezelor nationale, umor negru, un dram de horror si interpretari bunicele, cu mentiuni pentru Michelle Pfeiffer, care, la anii ei, arata mai bine decat orice starleta de la Hollywood si din alte parti, si, Peter O’Toole, care apare vreo cateva minute, dar suficient sa il tii minte tot filmul. Rolul lui de Niro e un fel de ciorba Nasul la psihiatru reincalzita la cuptorul cu microunde.

Dincolo de toate insa, ce imi doresc cel mai mult sa spun despre Stardust este ca a facut sa vibreze ceva in mine mai dihai decat a facut-o toata seria Lord of the Rings.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus recenzia-asa!