Dupa derapajul post-modernist de la articolul anterior, sunt obligat moral si factual de catre colegele Anda si Dana sa scriu un pic mai detaliat despre Visul unei nopti de vara a aceleiasi trupe Propeller din Canterbury, care mai deunazi imi provocase o pareza faciala temporara prin hohotele de ras pe care mi le-a smuls cu frenezia aproape inumana din Comedia erorilor.
Ma intrebam daca nu cumva voi fi victima unei dezamagiri dupa deliciul initial, dar temerile mi-au fost anulate rapid. Cei responsabili cu unerea in scena a poate celei mai complexe dintre piesele lui Shakespeare au intuit ca in inima atmosferei sta magia, iar aceasta este redata cu o gratie si sugestivitate care m-au incantat rapid. Decoruri indraznete si bine exploatate, costume excelent integrate nuantelor butaforiei, dar si ideilor propagate de replici, sunete produse in timp real, lumini si cateva pseudo-iluzii m-au invaluit intr-o feerie care a operat pe planuri multiple.
Indraznesc sa spun ca, din punct de vedere estetic, aceasta creatie teatrala a fost superioara celeilalte si, daca n-am mai hohotit pe chiar tot parcursul ei, la final m-am vazut in ipostaza unui dereglat, care e strabatat de convulsii si rade si isi misca bratele incontrolabil, pentru ca nu mai e stapan pe reactiile sale.
Interpretarile au stralucit din nou si, cumuland impresiile de acum cu acelea din Comedia erorilor, am tras o concluzie: confruntat cu dusmani feroce, precum cinematografia, internetul si multe altele, teatrul nu poate supravietui decat daca isi impinge limitele tot mai departe. Cei de la Propeller par a fi hotarati sa semene spaima in randul cineastilor si celorlalti printr-o energie si o expresivitate care cuceresc si naucesc si pe care le vezi etalate in timp real, nu ca rod al vreunui montaj.
Asta e, n-am ce sa va fac, daca nu i-ati vazut pe cei de la Propeller macar intr-o piesa, o sa muriti mai putin intelepti ca mine.