Chinezii intra in randul lumii

In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.

In cautarea identitatii

Dintre filmele lui Zhang Yimou pe care le-am vazut pana acum, Sorgul rosu (Hong gao liang in original) nu este nici cel mai emotionant, nici cel mai cursiv. Dar ofera destule, prin vizualul impresionant, prin caracterul frapant al unor scene si prin umorul aparte pe care il emana.

Povestea e franta ca omogenitate, dar are un fel de logica morometiana, in sensul ca reda viata unei comunitati, cu trasaturile ei specifice si apucaturile ei ancestrale, precum si dezintegrarea cauzata de forte exterioare adverse.

O tanara (Li Gong, cu frumusetea inca necoapta) este trimisa sa se marite cu un fabricant de alcool, batran si lepros, care traieste izolat, tocmai din acest motiv. Salvata de unul dintre servitori, cand lectica este atacata de un bandit la trecerea printr-un lan de sorg*, viitoarea mireasa se cam inamoreaza de acesta si, refuzand sa indeplineasca datoria nuptiala cu sotul cel slut, ajunge chiar sa se dedea la dragosteli cu salvatorul, in acelasi lan de sorg.

La scurt timp, sotul moare si protagonista se vede proprietara distileriei si patroana celor care lucreaza in ea. Ca hâr, ca mâr, se inhama la munca si ajunge chiar sa-i placa. Intre timp, servitorul care se bucurase de fecioria ei si care isi trambitase triumful cat putuse, reapare, incepe sa emita pretentii si sa se poarte ca un nesimtit: se imbata ca porcul si face ca toti dracii, reusind sa enerveze pe toata lumea, inclusiv pe cea pe care o numeste „femeia lui”.

Pana acest punct, filmul are izul unei povesti de dragoste contorsionat-rurale, concluzionata printr-un mare gest de vitejie al protagonistului, care il ia de gat pe banditul care ii cam terfelise „femeia”, si printr-un ritual de imperechere care pare rupt din epoca pietrei, dar foarte de efect: isi marcheaza teritoriul si o ia pe sus ca pe un butoi cu vin; ea se zbate, il zgarie un pic, pentru ca, apoi, sa i se agate cu dragalasenie si supunere de gat.

Totul pare a avea rabdare cu oamenii din aceasta ciudata, dar vesela comunitate, care insoteste procesul de fabricare a vinului cu simpatice incantatii. Apar, insa, invadatorii japonezi, iar lanul de sorg, simbol al libertatii si continuitatii, este calcat in picioare chiar de bastinasi, sub amenintarea baionetelor. Tot in lanul de sorg se va consuma un act de eroism absurd si inutil al celor care isi vad viata distrusa fara sa aiba vreo vina decat ca exista atunci si acolo.

Violenta acestei bucati a filmului contrasteaza pregnant cu anterioarele pasiuni marunte ale personajelor, efectul este astfel sporit, iar pentru modul impecabil in care a pus la punct acest mecanism psihologic nu pot decat sa il laud pe Zhang Yimou.

Per ansamblu, Sorgul rosu mi-a produs o impresie similara cu Empire of the Sun, regizat de Steven Spielberg. Ambele filme arata efectele distructive ale invaziei japoneze din AL Doilea Razboi Mondial, ambele puncteaza masiv la capitolul vizual si ambele sunt creatiile unor regizori inzestrati, care isi cautau identitatea artistica si urmau sa dea, nu peste mult timp, adevarata masura a valorii lor.

*sorg = planta furajera anuala din familia gramineelor, rezistenta la seceta, cu frunze lungi, mari si cu inflorescente in forma de ciorchine.

(Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar eu chiar nu am stiut pana acum ce e acela „sorg” :P)