Lupta de casă

Frate bun cu Us şi văr vitreg al lui Joker, Gisaengchung (Parazit) tratează aceeaşi problemă pe care o văd materializându-se pe zi ce trece în jurul meu: prăpastia dintre aceia cu bani şi aceia fără.

O prăpastie crescândă, dar nu de netrecut de către cei din urmă, care uzează de mijloace diverse pentru a se apropia de semenii mai înstăriţi, iar contactele astfel rezultate par a fi materie primă pentru cinematografie mult timp de-acum încolo.

Pelicula lui Bong Joon Ho nu are în comun cu a lui Jordan Peele doar tematica guerillei de clasă, ci şi formula dedublării şi a simetriei familiale.

Însă, dacă americanul o păstrează până la final, cu rezultate reușite din punct de vedere al acţiunii, coreeanul o abandonează de la un punct şi pune în scenă o sarabandă de cotituri narative aparent haotice, dar, în fapt, excelent strunite şi care proiectează un mesaj mai complex şi mai lipsit de diatribă unidirecţională decât al producţiei hollywoodiene.

Gisaengchung e acel tip de film pe care nu l-aş povesti în detaliu nici persoanelor pe care le consider antipatice, aşa că vă recomand să vă astupaţi urechile de îndată ce se apropie de voi vreun limbut cinefil.

Ce vă pot spune este că, după ce a înşfăcat Palme d’Or-ul, Boon Joon Ho are deja arvunite nominalizările la Oscar pentru regie şi scenariu original în 2020, iar filmul ca întreg va fi, la masa premiului celui mare, un jucător cel puţin la fel de important ca Roma lui Alfonso Cuaron la ediţia precedentă.

Nici imaginea, nici montajul nu sunt ferite de astfel de posibile onoruri.

Cât despre prestaţia distribuţiei, este impecabilă fără excepţie, oferind expresivitate în acel dulce stil asiatic, adică nu foarte multă, dar exact câtă trebuie pentru a conferi fiecărui personaj trăsăturile necesare configurării unei parabole bruegeliene.

Cei de la Academia Americană de Film, care au tot felul de idei de premii năstruşnice, ar putea să exploreze vreodată şi inițiativa unei statuete decernate colectiv, nu doar individual.

Nu-mi pot refuza, totuşi, plăcerea răutăcioasă de a menţiona că Yeo-jeong Jo este adorabilă de sugetivă în rolul mămicii bogate, foarte snoabe, foarte preocupate de educaţia copiilor şi foarte foarte foarte naive.

Dacă mămicile care citesc asta se simt cumva lezate, le rog să îi transmită felicitări actriţei coreene, înseamnă că şi-a făcut minunat treaba.

Indiferent la care dintre extremităţile spectrului potenţei financiare vă aflaţi, vă interesează să vedeţi Gisaengchung, dar şi să aflaţi cum l-au receptat cei din partea cealaltă.

Pentru că macabrul din Gisaengchung sau Us sau Joker va fi doar o glumă, dacă se încinge iar lupta de clasă.

Aia adevărată, de dincoace de ecran.

Fiecare anotimp cu dramele sale

După ce ultimele cadre din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom se încheie, îţi dai seama că titlul filmului (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) nu este o descriere cumplit de prozaică a tramei sale narative, ci însuşi mesajul pe care pelicula coreeană îşi propune să îl transmită.

Un preot budist care săluieşte plin de seninătate într-o căsuţă-templu din mijlocul unui lac ia sub oblăduirea sa un bebeluş orfan, care creşte, iar de aici încep avatarurile şi traseul spre pocăinţă şi ciclicitatea pe care succesiunea anotimpurilor o indică atât de inspirat.

Aşa cum fiecare dintre componentele climatice ale anului oferă omului atât motive de bucurie, cât şi de disconfort, aşa şi fiecare dintre secvenţele filmului regizat şi scris de Ki-duk Kim (care mai şi joacă în anumite bucăţi, în pur stil sergiunicolaescian) încântă şi încrâncenează sau luminează şi nedumeresc.

Bănuiesc că o cunoaştere mai profundă a simbolisticii religiei budiste ar face multe dintre imagini şi momente mai inteligibile spectatorului care nu aparţine nativ acestei arii culturale, însă chiar şi acesta este îndemnat cu bunăvoinţă să înveţe şi să se delecteze, aşa cum se cuvine oricărui lăcaş de cult veritabil, indiferent de cosmologia şi filosofia pe care le propune.

În privinţa anotimpului favorit, mărturisesc că sunt vinovat de o indecizie care nu-mi displace, însă ştiu cu certitudine care a fost preferatul meu din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom. Dar nu o să vi-l divulg, că să nu îmi îngreunez Karma.

Deoarece cadrul natural în care se desfăşoară această parabolă rămâne imuabil, doar nuanţele schimbându-i-se, iar filmul este suficient de lent, lăsându-te să le admiri pe îndelete, ne mai rămâne suficientă atenţie şi pentru componenta sa umană.

Dacă personajul pe care îl urmărim din pruncie până la senectute poate fi considerat drept protagonist, finalul peliculei ne întoarce inevitabil cu gîndul spre cel mai pitoresc şi impozant – sihastrul din debut, care pare a fi plămădit exclusiv din serenitate şi înţelepciune.

Oare ce păcate pe care le-a conştientizat îl vor fi îndemnat să pună distanţă între el şi lumea dezlănţuită?

Cât de sinuoasă şi dificilă i-a fost calea către iluminare?

E cineva suficient de puternic să eludeze Samsara?

Merită?

Cu al său Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, Ki-duk Kim reuşeşte o performanţă nu tocmai uşoară: printr-o realizare care este până la urmă mercantilă, ne oferă o veritabilă trăire meditativă, brăzdată de câte un zâmbet khmer.

Din partea mea, şi-a mai câştigat un pas către Nirvana.