CFR-ul ar ajuta gangsterii

Când vorbeam despre Knives Out, enunțam ideea că nominalizările pentru scenariu pot dezvălui filme excelente care, în lipsa altor nominalizări și implicit, a vâlvei care se face în jurul lor, pot trece neobservate.

Nebăgarea în seama a unor pelicule de calitate se acutizează odată cu trecerea timpului, așa că bucuria de a descoperi The Narrow Margin a fost amplificată exponențial.

Povestea este simplă, dar eficace: un polițist are misiunea de a o escorta și proteja pe văduva unui gangster, martor-cheie în procesul împotriva altor tipi certați cu legea. Lucrurile sunt îngreunate de faptul că deplasarea de la Chicago la Los Angeles trebuie să se realizeze cu trenul, ceea ce necesită discreție, vigilență, dar și răbdare din partea însoțitorului-străjer, deoarece dama în chestiune este cam tare-n gură, iar urmăritorii neostoiți în hotărârea de a-i face de petrecanie.

Regizat de Richard Fleischer (care ne-a mai oferit Soylent Green sau 20,000 Leagues Under the Sea), The Narrow Margin este unamim lăudat ca un model de film de categorie B.

Probabil că această etichetă se referă la economia de mijloace filmice folosite, însă tocmai caracterul limitat al decorurilor și spațiilor unde se desfășoară acțiunea îi conferă suspans, dinamism și chiar valenţă estetică.

Cușete, culoare și vagoane-restaurant, cu huruitul trenului pe șine drept sunet de fundal, sunt un cadru impecabil înghesuit, menit a comprima tensiunea și a concentra atenția privitorului asupra personajelor, fiecare conturat cât e nevoie, astfel încât ansamblul devine o partidă de șah cu potențial funest.

Nu lipsesc întorsăturile de situație, dozate cât să nu lase să se scurgă inutil niciunul din cele 70 de minute (!) ale filmului, care poate reprezenta un veritabil material didactic la materia „Eficienţă narativă şi compoziţională”.

O remarcă se impune de la sine: personajele aflate de partea legalității au mare noroc că acest joc de-a șoarecele şi pisica nu are loc în vreun tren din România, iar răufăcătorii nu beneficiază chiar de tot timpul din lume.

Deși cele mai multe scene se petrec în timpul zilei, The Narrow Margin este fără doar și poate un merituos reprezentant al genului noir, așa că are nevoie de un protagonist masculin dur și integru, pe care îl găsește întocmai în persoana lui Charles McGraw. Conform canoanelor, femeile din juru-i au personalități diferite, iar de asta se ocupă Jacqueline White și Marie Windsor, în timp ce răii au metode și costume diverse, care le slujesc drept caracterizări.

Să cotrobăi prin lumea filmelor vechi este una dintre marile mele plăceri. Cu The Narrow Margin am învățat că merită să îmi cufund mână adânc, până la cot, și să nu-mi fie frică de praful depus de ani, pentru că astfel pot extrage artefacte de o valoare nebănuită.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Little Women

Ficţiune depărtată şi, totuşi, apropiată

Întotdeauna e o plăcere să scriu despre filme, chiar şi când subiectul acestora este neplăcut.

Însă, pentru La isla mínima (2014) apăs pe literele tastaturii cu inimă grea, deoarece tragedia de la Caracal din România îşi găseşte nu ecoul, ci o veritabilă frescă în trama narativă a acestei pelicule.

Doi poliţişti din capitală vin în sudul mlăştinos şi rural al Spaniei pentru a ancheta dispariţia mai multor tinere (presupuse moarte) şi descoperă treptat un angrenaj de corupţie, proxenetism şi dereglaţi mintal.

Familiar, nu?

De remarcat că personajele principale pot suscita analogii la rândul lor. Poliţistul cel tânăr (Raúl Arévalo) este neînduplecat, dar naiv. Cel mai în vârstă (Javier Gutiérrez) e uns cu toate alifiile, ştie exact cum să dozeze brutalitatea şi subtilitatea în investigaţie, mai ales că se vădeşte treptat a avea un trecut pe care noi l-am numi asociat cu Secu, un trecut pe care Spania încă se străduieşte să îl exorcizeze (vezi Floarea-soarelui oarbă de Alberto Mendez).

De aici ambivalenţa atitudinii privitorului, care e nevoit să constate că, pentru a prinde un nenorocit, e nevoie de un alt nenorocit care, printr-un joc al circumstanţelor, se află de partea dreptăţii.

Dacă vă înduraţi să vedeţi La isla mínima (iar asta nu-i uşor, mi-au spus diverse persoane că de la avalanşa de dezvăluiri din ultimele zile n-au mai avut linişte), veţi constata că scenariile care se urzesc în legătura cu nemernicia mematorfozată în aparentă delăsare a organelor legii din România par măcar plauzibile.

Altminteri, filmul regizat de Alberto Rodríguez are ritm, tensiune, imagini superbe şi o coloană sonoră ca la carte.

Spun acestea pentru aceia care nu se sinchisesc de ce se întâmplă în România şi vor doar să-şi umple timpul cât mai cu folos.

Thriller pe sistem turbo

Filme cu evrei in Al Doilea Razboi Mondial s-au mai vazut cu duiumul. Ce ar putea avea diferit unul facut in Olanda? mi-am zis eu, ispitit fiind si de nota mare pe care Black Book (Zwartboek in original) o are pe IMDB.

Pelicula incepe cu un aer familiar: o tanara evreica, fosta cantareata, incearca sa scape din Olanda ocupata, impreuna cu familia, dar cade intr-o capcana intinsa de nazisti, din care numai ea supravietuieste. Ca sa-si gaseasca un rost in viata facuta ferfenita, accepta sa colaborareze cu miscarea de rezistenta din aceasta tara si isi asuma periculoasa sarcina de a se infiltra in cartierul general al nemtilor, bizuindu-se pe atractia pe care o exercita asupra comandantului.

Pana in acest stadiu, toate decurgeau normal din punct de vedere al logicii cinematografice cunoscute mie, iar singurul aspect pe care n-am putut sa nu il sesizez, dar care nu mi-a displacut, a fost ca actiunea curgea rapid, fara timpi morti, regia era condusa sigur, iar interpretarile erau la fix, lipsite de orice farama de patetism.

Nedumerirea mi-a sporit cand am constatat ca, la nici un sfert din film, eroina era instalata bine mersi in sediul nemtilor si in patul comandantului, in care ajunsese fara prea multe fasoane, exact opusul a ce se intampla in Lust, caution, iar, dupa socoteala mea, ramanea cam mult timp pentru inevitabilul punct culminant in care protagonista sa treaca prin primejdie de moarte si, eventual, sa scape ca prin urechile acului.

Ce a urmat mi-a zdruncinat zdravan convingerea ca am vazut ca tot ce putea vedea in materie de cinematografie pe lumea asta. Rasturnarile de situatie s-au tinut lant in asa hal, incat perceptia mi s-a clatinat asemeni unui betiv, de pe un picior (film bun) pe celalalt (film absurd), pentru ca, dupa ce m-am acomodat cu vertijul provocat de virajele bruste ale actiunii, sa se stabilizeze intr-un ciudat echilibru (film original).

Per ansamblu, impresia despre Black Book mi-a adus aminte de o povestioara despre marele cineast roman Ion Popescu-Gopo. In tinerete, prietenii ii desenau doua puncte pe hartie si il provocau sa deseneze o femeie dezbracata pornind de la ele, mentionandu-i si ce parti ale corpului sa reprezinte acele puncte; Gopo n-a dat gres niciodata.

Tot asa cred ca acest film este un pariu al olandezilor cu omologii lor americani. Acestia incep prin a cere o osatura narativa precum cea pe care am rezumat-o la inceput; olandezii se conformeaza.

Americanii cer tensiune; olandezii le-o livreaza.

Americanii cer idila imposibila; olandezii executa fara sa cracneasca.

Americanii cer rezolvari inteligente la scenele pline de dramatism; olandezii le gasesc cu o usurinta suprinzatoare.

Americanii se cam oftica si le cer nuditate hodoronc-tronc; olandezii surad si le-o arata, ba mai adauga si una masculina in toata splendoarea ei, ca bonus.

Americanii se infurie de-a binelea si cer rasturnari masive de situatie; olandezii le introduc in scenariu cu senitatate si, culmea, avand acoperire logica.

Americanii scrasnesc din dinti, se chinuie sa ii incuie pe olandezi, asa ca, in mijlocul ororilor, cer umor; olandezii il injecteaza pe nesimtite (scena cu erectia este FANTASTICA).

Americanii ajung in pragul caderii nervoase si cer ambiguitate morala; la cate au avut de bifat, olandezii considera asta o bagatela.

Sfarsiti, americanii mai au puterea sa murmure: Ati castigat, recunoastem ca puteti face intr-un singur film ce noi am facut in zece.