Ciorba cu un pistol in prosop

Nu este titlul unei poezii de Gellu Naum, ci esenta unui film georgian foarte reusit, intitulat Grzeli nateli dgeebi (traducere aproximativa – In floare).

Ce remarci dupa doar cateva minute este apasata asemanare cu filmele noastre postrevolutionare; nu numai mediul fizic in care se desfasoara actiunea, adica blocuri sfoiegite, sali de clasa invechite sau strazi peticite, dar si cel uman, cu familii disfunctionale, copii lasati de capul lor si traditii inchistate, totul intr-un Tbilisi al epocii imediat ulterioare caderii comunismului.

Nu e o intamplare, pentru ca antologiile prezinta peliula regizata de Nana Ekvtimishvili si Simon Gross drept inspirata direct de Noul Val al filmelor romanesti. Cum ar fi zis tataie: Minunea resteului!

Regret insa sa spun, dar Grzeli nateli dgeebi depaseste fara prea mari dificultati creatiile cinematografiei mioritice, atat din punct de vedere plastic, cat si ideatic.

Avem si aici aceleasi cadre prelungi (operator de imagine a fost Oleg Mutu, colaborator al lui Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile), dar, spre deosebire de filmele romanesti, unde le suporti, ca sa descoperi ca nu duc la nimic, aici fiecare scena evolueaza intr-o mica bijuterie de narativitate, emotie sau suspans.

Povestea filmului urmareste zbaterile inmuguririi adolecentei a doua fete, Eka (Lika Babluani) si Natia (Mariam Bokeria), similare in unele privinte, dar si cu laturi temperamentale diametral opuse. Una este introvertita si lucida, alta flirteaza deja cu masculii si le da peste nas cu aciditate. Fiecare dintre ele are conflicte interioare si exterioare de rezolvat, atat de precis redate de scenariul inteligent si lipsit de inflorituri al Nanei Ekvtimishvili, incat capata acea universalitate pe care numai un film mare o poate proiecta. Imaginati-va un Lady Bird la puterea a doua, plasat in blocuri de Craiovita (Militari, pentru bucuresteni si cei care nu sunt din Craiova).

Am citit undeva, insa astept sa-mi confirme cineva aceasta informatie, ca cele doua interprete nu sunt actrite de profesie. Pare credibil, avand in vedere varstele lor fragede, dar chiar si daca ar fi beneficiare de studii, prestatiile lor sunt excelente. In special Lika Babluani in rolul Ekai uimeste prin masca de placiditate pe care o spulbera cand si cand prin pusee de personalitate, totul culminand cu acel dans formidabil. Consistenta creatiei ei actoricesti nu e departe de a lui Casey Affleck in Manchester by the Sea, asa ca responsabilii cu Oscarurile ar cam trebui sa scormoneasca mai mult cinematogafia universala si sa pune bazele unor premii internationale pentru interpretare, nu doar pentru cel mai bun film strain.

Paradoxal, filmele romanesti se situeaza sub Grzeli nateli dgeebi deoarece le lipseste o trasatura anume, absenta altminteri imbucuratoare in viata reala – violenta. In pelicula georgiana, aceasta este prezenta la nivel aluziv si intruchipata de acel pistol care isi schimba posesoarele si care genereaza tensiune prin simpla sa existenta ipotetica.

Aici am fost din nou victima miracolului numit arta – un obiect fictiv, care de cele mai multe ori nici nu apare ca atare pe ecran, mi-a starnit mie, fiinta in carne si oase, emotii pe care le-am resimtit organic.

Le recomand, asadar, cineastilor romani, sa nu se impauneze cu faptul ca au lansat o noua moda in lumea filmului, ci sa ia aminte ca acestea se adreseaza unei multitudini de trairi, nu doar deznadejdii.

Am prins necaz pe romani

mandariinid1Daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz, nu alta! Cum se poate, domne’, noi, urmasii dacilor si romanilor si contemporanii Simonei Halep, sa nu fim in stare sa facem un film nominalizat la Oscar, si sa reuseasca georgienii?

Cine sunt, ba, georgienii astia? La fotbal nu s-au remarcat, la scrima nu, parca pe la patinaj artistic sa mai fi auzit de ei.

Si mai frustrant este ca Mandariinid nu este vreun film deprimant, care subliniaza cu voluptate aspectele mizerabile ale existentei, asa cum fac romanii (mai nou nu le mai ajunge contemporaneitatea si s-au intors si catre trecut – vezi Aferim), ci este un manifest anti-razboi care poate sa miste si pe cei mai cainosi combatanti din lume.

In regiunea separatista georgiana Abkhazia, unde se bat unii ca chiorii leit ca in Ucraina acum, un minoritar eston, Ivo, isi ajuta prietenul, Margus, sa stranga mandarinele dintr-o livada prea mare doar pentru puterile lor.

Taman pe ulita unde locuiesc are loc o ciocnire intre o trupa de gruzini si doi mercenari ceceni, pe care Ivo ii intalnise cu putin timp inainte, scena in care s-a pozitionat drept cel mai tare BMF pe care l-am vazut vreodata (da, capitanul Nasciemento tocmai a fost detronat). Din incaierare supravietuiesc doi, cate unul de fiecare parte si amandoi raniti. Ivo ii recupereaza si spitalizeaza in casa sa.

Din acest moment, Mandariinid mi s-a detonat pur si simplu in inima si schijele sale ideatice mi-au patruns ireversibil in suflet.

mandariinid2

Toti cei patru interpreti sunt impecabili in rolurile ce le sunt rezervate, insa trebuie sa insist asupra lui Ivo, interpretat de Lembit Ulfsak. Retinut, impunator, intelept – un ideal indepartat de realitate, ati zice. Insa refuz sa accept ca, undeva, prin locuri nestiute si urgisite de razboi, nu exista oameni ca Ivo, care au curajul sa infrunte arme impotriva lor si sa le faca sa coboare cu un sentiment de rusine.

Regia lui Zaza Urushadze este precisa si chiar poetica pe alocuri, iar actiune nu e neaparat realista, insa momentele care o compun se succed cu inteligenta si chiar cu umor simplu si retinut, ca si personajul central al filmului. La fel de simpla, dar patrunzatoare este si superba muzica a lui Niaz Diasamidze, ale carei ieremiade instrumentale intregesc o realizare cinematografica in fata careia ma inclin cu smerenie.

Spuneam ca, daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz. Noroc ca nu sunt, iar Mandariinid m-a convins inca o data ca e cea mai mare prostie pe care putea-o face.

mandariinid3