Vaii de ceii din Pompeii

PompeiiLa un film despre dezastrul care s-a abatut asupra orasului Pompeii e ca la Titanic: stii clar ce o sa se intample, esti doar curios sa afli cum si-o vor lua personajele care se chinuie sa incropeasca o poveste.

In cazul de fata, avem una cu un iz de Gladiator (omul liber ajuns sclav, apoi gladiator) pe care il simti de la o posta, plus eterna idila – ea de neam si dezinhibata, el cu vreo paispe clase sociale mai jos, dar viril, plus niste modernisme duse pana in epoca romana – investitori care sa reinvie economic orasul (?!), plus o puzderie de clisee de gen. Apoi vine vulcanul si ii acopera cu lava pe toti care n-apuca sa moara intre timp.

Timpul pana la cataclism se scurge totusi agreabil, printre numeroasele replici, situatii si grimase sablonarde, strecurandu-se si scene de lupta bine regizate, infinit mai antrenante decat cele din 300, bunaoara. Si mai e si vulcanul, care scuipa foc intr-un mod computerizat decent. Unde mai pui ca mi s-a servit la un moment dat un bucata de exactitate istorica de nu mi-a venit sa cred: un bust fidel redat al imparatului Vespasian, predecesorul si tatal lui Titus, in timpul caruia a avut loc eruptia Vezuviului.

In rolurile principale se remarca Kit Harington prin patratelele de pe burta si vocea de tabagist, care, de la Ion Tiriac incoace, e etalonul barbatiei, si Emily Browning, care mi-a lasat o impresia asa de neutra, ca nu stiu cum s-o caracterizez. Impreuna, cei doi sunt protagonistii unei scene care explica dihotomia dintre un barbat si o femeie mai bine decat acel blogger pe care il sharuiesc toate femeile de Facebook (nu spun cine, sa nu se considere atac la persoana).

Pompeii2

In distributie mai avem un responsabil cu umorul si amicitia de culoarea abanosului – Adewale Akinnuoye-Agbaje, pe Kiefer Sutherland pe post de senator roman nasol si alte cateva personaje sortite decesului.

Finalul beneficiaza de o mentiune speciala. Desi previzibil de la un moment incolo, e emotionant si parca merita un film mai bun.

Pompeii3

 

 

Tristeti provinciale

Nu stiu cum s-a vazut Robin Hood la fabulosul, mirobolantul IMAX din Bucuresti, dar la un amarat cinematograf din provincie nu a reusit decat sa ma intristeze.

Pareri defavorabile auzisem destule, dar m-am dus la el increzator ca ceva, ceva tot imi va placea, mai ales ca, teoretic, aveam motive: e cu Russell Crowe, Cate Blanchett si Max Von Sydow, e regizat de Ridley Scott si spune povestea unui personaj pe care il indragesc de cand eram pustan.

Vreo 15-20 de minute din film eram gata sa ma ii iau apararea fervent impotriva detractorilor. Robin al nostru slujeste in armata lui Richard Inima de Leu, care e prezentat demitizat si abrutizat, adica veridic din punct de vedere istoric, ceea ce nu mi s-a parut de lepadat. Numai ca, dupa ce mult romantatul rege moare si Robin al nostru ia identitatea unui nobil, cu tot ce presupune asta, si intra in mrejele unei conspiratii menite sa subjuge Anglia, totul se rupe. Povestea se precipita, conflictele sunt puerile si previzibile, relatiile dintre personaje sablonarde.

Tristetea nu a survenit din simplul fapt ca am vazut un film slab, pentru ca asta e inevitabil cand iti place aceasta arta. M-a pus pe ganduri traseul inexorabilal marilor artisti care au facut parte din esecul numit Robin Hood. Toti cei pe care i-am mentionat mai sus au avut momente sublime in carierele lor (Russell Crowe si Ridley Scott chiar l-au impartasit in Gladiator) si nu se poate spune despre ei ca mor de foame sau ca nu au strans suficienti bani sa le ajunga pana la sfarsitul vietii. Atunci, ce nevoie i-a impins sa se inhame la un proiect in care nici macar nu au crezut?

Ca sa va dati seama pe ce ma bazez cand spun asta, urmariti-l pe Crowe, un actor care are darul de a imbina vitalitatea si expresivitatea. E placid, vrea sa fie dur, are vorba putina, ca sa nu interpreteze prea mult, dar nu prea ii iese; in apararea lui, la ce scenariu are Robin Hood, il inteleg de ce n-a vrut sa se faca auzit prea des.

Cu Ridley Scott am sa fiu mai rau; il cunoasteti, e regizorul scenelor de lupta impecabile si spectaculoase si, pe alocuri, il recunoastem; dar are si unele derapaje majore, precum invazia din finalul filmului care seamana cu debarcarea din Normandia. Intertextualitate, frate, dar s-o stim si noi! Cred ca un dram de senilitate tot l-a atins pe batranul maestru. Pana la urma, Ridley Scott nu e Sergiu Nicolaescu!

Robin Hood e un motiv sa mai tineti din cand in cand cont si de gura lumii.