Pe alte aripi ale vântului

Deși produs al cinematografiei, Gone With the Wind e dincolo de ea.

Este o legendă de sine stătătoare, îmbogățită de poveștile țesute în jurul ei.

E greu să înfrunți un așa monument, însă, în epocă, Jezebel al lui William Wyler a avut această îndrăzneală.

Subiectul e familiar: o frumoasă nesupusă, intrigantă și sfidătoare din New Orleans își pierde logodnicul din partea apucăturilor ei și se zbate să îl recâștige, totul pe fundalul iminentului Război Civil.

Se spune că Bette Davis și-a dorit enorm rolul lui Scarlett O’Hara, care i-a revenit până la urmă lui Vivien Leigh, iar cel de față a venit ca o compensare, pe care și-a însușit-o cu mare vervă, câștigând Oscarul cu un an înainte față de interpreta din Gone With the Wind.

Se vede în interpretarea lui Davis această dorință de a bifa și etala tot ce ar fi însemnat o Scarlett O’Hara a ei. În abordarea unei actrițe mai puțin talentate, această cursă de a dovedi de ce e în stare ar fi părut stridentă, însă marea divă reușește să impresioneze chiar și când ești condamnat să operezi paralele mentale.

Pe Bette Davis o ajută și faptul că, deși nu se poate măsură cu Gone With the Wind în materie de anvergură, Jezebel este un film excelent realizat.

Nimic suprinzător, deoarece în scaunul regizoral s-a aflat William Wyler, cineastul care a îmbinat ca nimeni altul meșteșugul tehnic cu cravașa de mânat actori. Numai un asemenea regizor îi putea impune lui Henry Fonda, generos prin însăși figura sa, un aer scorțos care se contrapune minunat celui zglobiu malițios al lui Bette Davis.

Cadrul pe care îl plăsmuiește este o societate ajunsă la un zaharisit nivel de rafinament, după care americanii par a avea încă o nemărturisită nostalgie, așa cum rușii privesc spre perioada țaristă. Și, tot ca acolo, această opulență este construită pe o crasă inechitate socială.

Aici mă voi aventura să emit un verdict: deși Gone With the Wind a dat prima actriță de culoare nominalizată și câștigătoare de statuetă a Academiei (Hattie McDaniel), Jezebel emană mai multă compasiune și simpatie față de populația de culoare. Poate că acesta a fost încă un mod prin care filmul a încercat să concureze cu grandiosul adversar.

Și n-aș putea încheia fără a vă aminti că acțiunea din Jezebel are loc în parte și în timpul izbucnirii unei molime, despre care vigurosul personaj al lui Donald Crisp avertizează încă de la început. Sub foarte capabila baghetă a lui William Wyler, au loc scene voit cutremurătoare, dar și unele din care putem desluși cum se desfășurau măsurile de carantină sau auto-izolare și cum reacționau autoritățile în a le aplica și veghea că sunt respectate.

Pe lângă valoarea artistică, dar și cea documentară, Jezebel ne mai oferă ceva.

Dacă îl vedem, înseamnă că stăm acasă.

Iar asta e cel mai important lucru pe care îl putem face ca să scăpăm de molima de-acum.

A Star Was Born

Plăcutul şoc pe care l-a avut generaţia noastră constatând ce potenţial actoricesc a relevat Lady Gaga în A Star Is Born trebuie să fi fost înzecit pentru oamenii anilor ’60 descoperind-o pe Barbra Streisand în Funny Girl.

Ca şi în cazul partenerei de ecran a lui Bradley Cooper, nici Barbra Streisand nu este vreo frumuseţe absolută, însă are o figură inubliabilă şi o voce desăvârşită, pe care o pune în valoare împreună cu o etalare de calităţi actoriceşti incredibile.

Povestea din Funny Girl e cumva a unui alter ego al actriţei: o tipă cu aspiraţii de artistă ajunge cumva să lucreze pentru faimosul teatru de varietăţi al lui Florenz Ziegfeld (interpretat aici cu superba-i reţinere de un Walter Pidgeon la o vârstă venerabilă) şi reuşeşte să-şi impună un stil parodic, care constrastează cu panoplia de fotomodele din trupa acestuia.

Bucata de film în care are loc ascensiunea-i pe scenă şi numerele muzicale care o însoţesc este cea mai savuroasă şi mi-a demonstrat încă o dată ce meseriaş a fost regizorul William Wyler, deja în etate la momentul realizării acestei producţii, deşi unele tăieturi mai alerte şi un pic stângace mi-au arătat că veteranul nu se sfia să experimenteze cu tehnicile şi tendinţele care cotropeau un Hollywood care îşi lua rămas bun de la Epoca sa de Aur.

Principalul fir narativ care o urmăreşte pe protagonistă este cel al relaţiei cu un seducător levantin, rafinat şi chipeş, interpretat de Omar Sharif, unul dintre cei mai arătoşi actori care s-au perindat prin Cetatea Filmului şi care şi-a păstrat distincţia şi farmecul masculin chiar şi în amurgul vieţii.

De la un punct, povestea celor doi este, fără doar şi poate, construită pe acelaşi schelet ca A Star Is Born (oricare dintre ecranizări). În timp ce ea e într-o perpetuă ascensiune, el o ia în jos, tras şi de viciul care aici nu mai este băutura, ci jocurile de noroc. Tragismul e atenuat, însă vă invit să fiţi atenţi la melodia de final, a cărei idee şi interpretare e aidoma celei din filmul din 2018. Bine le mai zicea Nietzsche:

De la Platon încoace, toţi filozofii şi teologii bat acelaşi drum.

Lentoarea treimii finale a peliculei şi aerul familiar al poveştii nu sunt neajunsuri suficient de mari să umbrească debordanta prestaţie muzicalo-actoricească a Barbrei Streisand, recompensată cu un Oscar, obţinut la egalitate cu Katharine Hepburn din The Lion in the Winter.

La ce carieră minunată a avut Barbra Streisand ulterior, nu pot decât să îi urez lui Lady Gaga să încerce măcar să se apropie de ea, pentru că aşa va deveni o legendă.

Femeia, pui de cameleon

letter1O actrita de mare valoare – Bette Davis, un regizor de mare iscusinta – William Wyler, o cadru de un mare exotism – Singapore, o combinatie castigatoare, chiar si in conditiile unei povesti fara prea mult cap si coada.

The Letter incepe cu Bette Davis descarcand intr-un individ caruia nu-i vedem fata toate gloantele unui revolver si dand impresia ca ar mai fi apasat pe tragaci de cateva ori, daca ar mai fi putut. Urmeaza justificarea acestui gest si lucrurile par clare pentru toata lumea, insa avocatul familiei afla ca o anume scrisoare ologroafa ar putea-o compromite serios pe clienta sa.

Bette Davis are un interpretare monumentala, care se nuanteaza treptat, pe masura ce pseudo-actiunea inainteaza, si nu cred ca gresesc spunand ca suspansul real al filmului este curiozitatea pe care o ai de a vedea ce reactii mai poate afisa: de la fragilitate la siretenie, de la siguranta la disperare, de la duplicitate la sinceritate.

Cameleonismul lui Davis catalizeaza complicitatea avocatului, inspirat jucat de James Stephenson, care se vede prins intr-un hatis de minciuni la care trebuie sa adere, pierzandu-si principiile pe parcurs. Daca protagonista atrage atentia prin diversitatea trairilor, dezvaluite strat cu strat, din punct de vedere al evolutiei psihologice, avocatul este cel care ar merita titlul de personaj principal.

letter3

William Wyler mi-a demonstrat inca o data ca a fost un regizor impecabil. N-are de gestionat scene de anvergura sau foarte dinamice, interventiile sale sunt discrete, insa eficiente. Umiditatea si zapuseala tropicala razbat dincolo de imaginea alb-negru, intregind o atmosfera care predispune la pasiuni violente. In plus, deoarece The Letter se apropie stilistic de un film noir, Wyler reuseste sa inverseze polaritatea culorilor – nu negrul, ci albul apasat al costumelor si al unor decoruri exprima aici maladivitatea si tarele umane.

Daca ar fi sa extrag si o morala de ordin general, as spune ca The Letter este un indemn sa nu subestimati niciodata capacitatea unei femei de a ingloba simtiri contradictorii. Iar daca descoperi asta la ceva timp de la casatorie, asta e, ti-ai facut-o cu mana ta.

letter2