Facies Christi

După un generic prelung, menit a releva faptul că un film european reușit este rodul unei colaborări transnaționale, ceea ce este îmbucurător, Corpus Christi se deschide cu darul cel mai important pe care îl face spectatorilor:

Figura protagonistului, interpretat de Bartozs Bielenia.

Munchiană la început, va atinge o beatitudine pe care ar fi zugrăvit-o însuși Fra Angelico, dar și schimonosiri cutremurătoare, demne de penelul unui Hieronymus Bosch.

Între aceste borne psihice, va parcurge stări care sunt combinații de două sau trei ale celor șase emoționale din Inside Out.

Regizorul Jan Komasa nu se zgârcește cu prim-planurile și ne lasă să examinăm prelung tezaurul de microexpresii ale actorului.

Suită de situații care i le generează compun o poveste care nu e neapărat nouă – un tânăr proaspăt eliberat de la o școală de corecție are aspirații preoțești și, într-un impuls de moment, își asumă această ipostază într-un sătuc îndepărtat, unde metodele-i duhovnicești neortodoxe (hopa, mi-a scăpat!) deznoadă traumele multora dintre membrii comunității.

Nu lipsesc momentele de suspans sau de perturbare a harului, mai ales că sutana nu astupă pornirile care îl băgaseră în belele odinioară.

Firul narativ e mai mult o succesiune de momente de impact, uneori cu un tâlc aplicabil în viața reală, alteori atingând pateticul, filmate și editate cu migală, într-un stil naturalist, ferit însă de morbul acela al duplicării realității, de care suferă atâtea produse ale cinematografiei românești.

O fi și-ăsta un motiv pentru care au înhățat mult râvnita nominalizare la Oscarul pentru film internațional.

Nu lipsesc niște săgeți politice, deoarece figura primarului (simpatic și un pic odios, Leszec Lichota) este amuzant de familiară și arhetipală, mai ales că am și avut alegeri de curând.

Distribuția ține pasul cu extraordinara performanță a lui Bielenia, iar Aleksandra Konieczna, în rolul mamei, are meritul de a sublima cel mai mult reacțiile faciale, lăsându-le întotdeauna inteligibile.

Corpus Christi este despre credință, despre ritualuri, despre durere, despre mântuire, despre damnare, despre datorie, despre evadare.

Dar, mai presus de toate, este o mărturie asupra incredibilei valori documentare și estetice a chipului omenesc.

Povesti foarte crude si deloc insolite

relatos1Inainte de a continua cu lectura, intrati pe site-ul www.psycentral.com la sectiunea Quizzes, faceti toate testele de acolo si, numai daca iesiti bine de tot la capitolul sanatate mintala, puteti sa va aplecati asupra recomandarilor mele despre Relatos salvajes. Altfel, fugiti ca de foc de acest film si de tot ce voi spune despre el.

Presupunand ca mi-ati ascultat prieteneascul sfat (desi, daca suferiti de narcisism sau tulburare pasiv-agresiva, sigur n-ati facut-o), sa va spun cum e treaba cu aceasta pelicula argentiniana care n-are mila fata de omenire, incluzandu-ne aici si pe noi, privitorii.

Relatos Salvajes consta din sase segmente narative despre manifestari psihotice, dezaxate, grotesti si violente ale naturii umane. Sunt diferite, insa au cateva elemente in comun.

Toate sunt realizate cu mare precizie regizorala, cu o raceala aproape clinica, menita sa ne indrepte atentia spre exact elementele care presupun impact.

Sunt surprinzatoare, mai ales gratie tertipului de a imobiliza privitorul cu orori prezentate fara perdea (defecat, injunghiat, vomitat), pentru a-i servi apoi un moment de rascruce, previzibil altminteri in conditii de calm si detasare.

relatos2

Remarcabil este, insa, ca toate aceste povesti au si scaparari de umor. Sa te pomenesti razand in timp ce unii se strang de gat sau incearca sa musamalizeze un accident cu victime nu e ceva obisnuit. Inca nu m-am hotarat daca umorul infuzat este supremul stigmat aplicat prostiei umane sau este calea de a supravietui intr-o lume in care au loc astfel de lucruri. Ca rumanu’ impartial, inclin catre amandoua.

relatos3

Relatos Salvajes este un test de sanatate mintala in sine: daca la final simpatizati cu vreunul dintre personaje, poate ca e mai bine sa consultati un specialist.

Rapid.

Am prins necaz pe romani

mandariinid1Daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz, nu alta! Cum se poate, domne’, noi, urmasii dacilor si romanilor si contemporanii Simonei Halep, sa nu fim in stare sa facem un film nominalizat la Oscar, si sa reuseasca georgienii?

Cine sunt, ba, georgienii astia? La fotbal nu s-au remarcat, la scrima nu, parca pe la patinaj artistic sa mai fi auzit de ei.

Si mai frustrant este ca Mandariinid nu este vreun film deprimant, care subliniaza cu voluptate aspectele mizerabile ale existentei, asa cum fac romanii (mai nou nu le mai ajunge contemporaneitatea si s-au intors si catre trecut – vezi Aferim), ci este un manifest anti-razboi care poate sa miste si pe cei mai cainosi combatanti din lume.

In regiunea separatista georgiana Abkhazia, unde se bat unii ca chiorii leit ca in Ucraina acum, un minoritar eston, Ivo, isi ajuta prietenul, Margus, sa stranga mandarinele dintr-o livada prea mare doar pentru puterile lor.

Taman pe ulita unde locuiesc are loc o ciocnire intre o trupa de gruzini si doi mercenari ceceni, pe care Ivo ii intalnise cu putin timp inainte, scena in care s-a pozitionat drept cel mai tare BMF pe care l-am vazut vreodata (da, capitanul Nasciemento tocmai a fost detronat). Din incaierare supravietuiesc doi, cate unul de fiecare parte si amandoi raniti. Ivo ii recupereaza si spitalizeaza in casa sa.

Din acest moment, Mandariinid mi s-a detonat pur si simplu in inima si schijele sale ideatice mi-au patruns ireversibil in suflet.

mandariinid2

Toti cei patru interpreti sunt impecabili in rolurile ce le sunt rezervate, insa trebuie sa insist asupra lui Ivo, interpretat de Lembit Ulfsak. Retinut, impunator, intelept – un ideal indepartat de realitate, ati zice. Insa refuz sa accept ca, undeva, prin locuri nestiute si urgisite de razboi, nu exista oameni ca Ivo, care au curajul sa infrunte arme impotriva lor si sa le faca sa coboare cu un sentiment de rusine.

Regia lui Zaza Urushadze este precisa si chiar poetica pe alocuri, iar actiune nu e neaparat realista, insa momentele care o compun se succed cu inteligenta si chiar cu umor simplu si retinut, ca si personajul central al filmului. La fel de simpla, dar patrunzatoare este si superba muzica a lui Niaz Diasamidze, ale carei ieremiade instrumentale intregesc o realizare cinematografica in fata careia ma inclin cu smerenie.

Spuneam ca, daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz. Noroc ca nu sunt, iar Mandariinid m-a convins inca o data ca e cea mai mare prostie pe care putea-o face.

mandariinid3