Orfeu era pe Moarte si Moartea mai voia

orphee

Mi-a placut foarte mult Orphée, dar tot nu mi-am putut reprima pornirea catre bancul din titlu, pentru simplu motiv ca pelicula artistului polivalent Jean Cocteau nu mi-a inspirat acea adoratie care o insoteste de obicei.

Genericul de inceput ar putea singur sa constituie un argument pentru vizionare, prin maiestria liniilor care compun nume si figuri omenesti, ca si scurta introducere in mitul lui Orfeu (indispensabila, ca doar n-o fi avut toate lumea pe Alexandru Mitru in casa in perioada copchilariei) care puncteaza un mare adevar: legendele au avantajul ca pot fi folosite oricand si oriunde si tot isi pastreaza aura de semnificatii si mister.

Orphée  este o poveste despre un triunghi amoros compus din poetul Orfeu (Jean Marais), sotia iubitoare, dar retrasa Eurydce (Marie Déa) si Moartea (Maria Casares). Da, Moartea, care, in viziunea lui Cocteau este o fiinta frumoasa, dominatoare si, cel mai socant, capabila de iubire. Acest triunghi se complica la un moment dat prin aparitia unui sofer pe care l-am asociat simbolic lui Hermes, iar patrulaterul astfel rezultat devine o proportie in care mezii si extremii penduleaza intre sovaiala si convingere, intre lumea reala si cea de dincolo (coborarea in Infern este inevitabila in cadrul acestui mit). Mai avem si un grup de feministe denumite bacante, care il detesta pe Orfeu, asa ca toate elementele arhicunoscute sunt acolo.

orphee2

Cocteau se joaca mult cu ele, dar nu strica mitul, doar il invalmaseste si ii adauga noi valente, pastrandu-l inteligibil. Om destept, a inteles ca povestea artistului care se duce pana jos de tot, ca sa isi salveze iubita, e un bun al umanitatii intregi si nu e indicat sa ii aduci atingere in esenta. Apreciind asta pe parcursul filmului, am fost surprins mai degraba negativ de conventionalitatea finalului. Dar, asa cum am invatat cu alte ocazii, nu eu hotarasc cum trebuie sa se incheie o naratiune, ci autorul ei si trebuie sa respect asta.

Efectele speciale, de care are nevoie Orphée pentru a reda transmutarile de pe un taram spre altul, par oarecum stangace in executie (filmul e totusi facut in 1950), dar sunt superbe in conceptie. Utilizarea oglindei mi-a placut in mod deosebit, poate pentru ca acest obiect vine din oficiu incarcat cu semnificatii si puteri transcedentale. De asemenea, m-a atras si aspectul dezolant-poetic al Infernului si miscarea celor care il populeaza.

Beneficiind de o lentoare cinematografica specific frantuzeasca, Orphée iti acorda timp sa ii admiri protagonistii. Jean Marais nu mi-era necunoscut, dar l-am descoperit mai bine pe cel care, acum o jumatate de veac, se batea cu Paul Newman pentru inimile damelor si demoazelelor de pretutindeni. Barbat bine, actor excelent, combinatie fatala. Maria Casares in rolul Mortii ii cam fura lui Jean Marais scenele printr-o glacialitate care evolueaza suprinzator, dar credibil, spre afectiune. Nu va asteptati insa la pasiuni fulminante gen The Notebook (bleah), aici totul este redus la minimul necesar, fara a ajunge la deshidratarea interpretativa despre care vorbeam in Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (na, ca am trait sa mai scriu o data titlul asta).

Orphée nu poate fi un obiect de cult, dar este, fara doar si poate, un obiect de arta, care merita admirat si pastrat cu grija.

orphee3

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.