Sara pe deal vioara sună cu exaltare

Dacă anterior făcusem o incursiune în sufletul francez, cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova ne-a purtat prin meandrele celui rus.

O aventură sinuoasă, fapt deloc surprinzător, dacă ne amintim de personajele unui Dostoievski, Tolstoi sau Cehov.

Magia care a permis acest periplu a fost conjurată de tânăra şi talentata Anna Savkina şi vioara la care, acompaniată de orchestra filarmonicii, s-a cufundat în Concertul pentru vioară şi orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Au fost momente când am coborât în genunile disperării, altele când am escaldat piscuri de exaltare, iar uneori am simţit materializându-se spectrul unor baluri la fel de fastuoase precum cele din Russkiy kovcheg.

Însă nicio imagine plăsmuită mental n-a putut estompa pe cea reală a chipului interpretei din Rusia. O figură ca o icoană numai bună de pus pe altarul dăruirii faţă de muzică.

Sugerez oricui e pasionat de fotografie realizarea unui album dedicat prim-planurilor soliştilor de la concertele de muzica clasică. Presimt o succes strălucit, comparabil cu al Atlasului frumuseţii al Mihaelei Noroc.

A-i citi, asculta sau urmări pe ruşi nu e o experienţa facilă. Dacă adăugăm la asta şi faptul că spectacolul a început cu un Mozart surprinzător de sumbru – Muzică funerară masonică, K. 477 – nu e de mirare că aveam nevoie de o destindere.

Aceasta a venit prin intermediul Simfoniei n. 4 în La major, op. 90, supranumită şi „Italiana”, în care Felix Mendelssohn-Bartholdy a reuşit cu o suprinzătoare abilitate să recreeze acea bucurie a vieţii pe care trăit-o oricine a călătorit în poate cea mai frumoasă ţară a lumii.

Totodată, ni s-a oferit şi ocazia de admira angajamentul dirijoral în persoană, cunoscut şi sub numele de Gia Luigi Zampieri.

Un recital de motrică şi mimică pe care l-am mai văzut, dar de care nu mă mai satur.

Îmi face plăcere să închei cu un citat al unei persoane de la care am învăţat multe şi care, ca o coincidenţă minunată, a fost în sală cu mine:

Rusu’ e om complicat.

Vitamine pentru trup şi suflet

Ştiind că vine canicula şi că nu voi mai avea vreo ocazie similară până la toamnă, am participat la concertul de închidere a stagiunii la Filarmonica „Oltenia” din Craiova şi mi-am administrat o superbă doză de B3: Bach, Beethoven, Brahms.

Fiecare dintre aceste trei nume colosale ale panteonului muzicii clasice a participat cu câte o substanţă activă.

Primul prin Concertul în La minor pentru vioară și orchestră, BWV 1041.

Al doilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 61.

Iar cel de-al treilea prin Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 77.

Pentru a realiza legăturile moleculare între aceste impunătoare componente era nevoie de un element de coagulare artistică, rol pe care l-a îndeplinit violonistul Florin Croitoru.

De-a lungul acestei stagiuni, am avut ocazia să ascult diverşi solişti, la variate instrumente, care m-au impresionat în felurite moduri.

Însă niciunul nu mi-a impus admiraţia pentru anduranţă aşa cum a făcut-o acest reputat violonist.

Nu numai că a stat (nota bene! în picioare) pe scenă la fel de mult timp precum orchestra condusă de Gian Luigi Zampieri, răstimp în care nu a avut prea multe prilejuri să-şi tragă sufletul, însă chiar şi pentru urechea mea deloc antrenată în a simţi subtilităţile, era limpede că acele trei arii în interpretarea cărora a fost implicat numai uşoare nu erau.

Aşa mi-am adus aminte de un faimos studiu efectuat asupra jucătorilor de şah, potrivit căruia diferenţa dintre amatori şi marii maeştri nu consta neapărat în coeficientul de inteligenţă, ci în numărul de ore alocate studiului, covârşitor de partea celor din urmă.

Florin Croitoru a pierdut cu siguranţă multe vitamine în decursul titanicului său efort, pentru ca eu să am parte de un supliment nutritiv pentru suflet, indispensabil unei vieţi mai sănătoase.

Lui şi întregului colectiv al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova le mulţumesc pentru minunată cură muzicală pe care am parcurs-o în această jumătate de an şi declar fără înconjur:

Abia aştept să o reîncep la toamnă!

Gian Luigi Zampieri şi Florin Croitoru

Frumuseţea nu-i doar una

Cândva, la un alt concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, am ascultat o compoziţie care îşi propunea (şi reuşea) să comprime istoria muzicii clasice în doar câteva minute. Atunci mi se desăvârşea convingerea că în secolul al XX-lea, de la cuminţenia grandioasă a barocului sau exaltarea romantismului, trecem într-o eră mai nevrotică.

Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian a fost o demonstraţie extinsă a acestei trăsături. Nu puţine au fost momentele când imi imaginam această bucată muzicală drept coloana sonoră a unui film de Hitchcock.

Chiar şi manifestarările stării de flux a solistei Simina Croitoru îmi susţin spusele. Ca orice virtuoz care s-a perindat pe scena Filarmonicii din Craiova, şi ea s-a lăsat pătrunsă de aria pe care o interpreta alături de orchestra dirijată de neobositul Gian Luigi Zampieri. Însă, spre deosebire de Mălina Ciobanu, care prelua unduirile sonore ale lui Brahms, Simina Croitoru a avut încă dintr-un început un arsenal gestual căruia i-aş spune chiar convulsiv, însă în deplină concordanţă cu notele compoziţiei lui Haciaturian.

Domnul V., cel mai mare cunoscător în materie de muzică clasică pe care îl cunosc, îmi alimentase dorinţa de a merge la acest spectacol spunându-mi:

Iulian, neapărat să te duci să asculţi Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian, să vezi cât de frumos este!

Acum, după audiţie, pot spune că da, este frumos.

Însă nu este frumos precum un Brad Pitt, ci mai degrabă ca un Jack Nicholson, adică pitoresc, impozant şi imposibil de uitat.

Restul programului desfăşurat pe scena Filarmonicii din Craiova a inclus un bis simpatic, pe care publicul i l-a smuls Siminei Croitoru şi trei opere compuse de Johannes Brahms: „Nänie”, cantată pentru cor și orchestră, op. 82; „Schicksalslied” („Cântecul destinului”) pentru cor și orchestră, op. 54; „Gesang der Parzen” pentru cor și orchestră, op. 89.

Având în faţa ochilor şi răsunându-i în urechi forţele reunite ale orchestrei filarmonicii şi corului aceleiaşi instituţii (coordonat de Pavel Şopov), am constatat (încă o dată), la câtă amploare poate ajunge muzica.

Până să ajung la filmul la care se bulcesc atât de mulţi, Avengers: Endgame, nu mă sfiesc să spun că deja am simţit gustul grandorii.

Vibratii

Ori mi se tocesc abilitatile transcedentale, ori a fost ceva special cu spectacolul pe care l-am vazut saptamana trecuta la Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Concertul a avut tematica duala Mozart/Piazzola, o foarte reusita combinatie de clasic si modern, care, sub bagheta inepuizabilei si pitorestii energii a dirijorului Gian Luigi Zampieri, mi-a prilejuit o revelatie mai degraba tehnica, nu spiritual metaforica, asa cum mi s-a dus buhul pana acum.

Structura orchestrei a vadit o prezenta covarsitoare a instrumentelor cu coarde. Fara nicio intentie de a le reduce meritele celorlalti distinsi muzicieni care au contribuit la armonia care mi-a desfatat urechile, va voi referi la cei din majoritate, pentru ca multimea de coarde vibrand a fost madlena proustiana.

Asa mi-am adus aminte de un minunat atelier din cadrul magnificului Palais de la Decouverte din Paris, in care am fost parcurs o incursiune in stiinta si arta propagarii sunetului. Lectorul, excelent pedagog, beneficia de ajutorul unui dispozitiv simplu, dar ingenios, care ilustra legatura intre vibratiile unei corzi si producerea acelor semne auditive, care, asamblate de neuronii nostri, plasmuiesc miracolul numit muzica.

De la aceasta amintire m-am intors si mai mult in timp, la momentul cand, un stramos al nostru preistoric, incordand arcul ce-i servea drept arma, a constatat poate ca vibratia corzii ii produce o stare de bine greu explicabila.

Ce drum a parcurs omenirea de la acel moment pana la spectacolul acesta, in care orchestra si cei doi solisti, Andrei Stanciu la vioara si Emma Rotomeza la viola, generau vibratii de ordin fizic care, la randu-le, imi catalizau vibratii launtrice!

Arhimede spunea:

Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul.

Eu spun:

Dati-mi o coarda vibranda si voi insufleti Pamantul.

Da, muzica uneste!

Inainte sa dezvolt ideea principala a impresiei pe care mi-a facut-o concertul de inchidere a stagiunii Muzica uneste! de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, o sa incep printr-o mica gluma (de fapt, doar pe jumatate).

Erau momente in timpul desfasurarii spectacolului cand mi-as fi dorit sa fiu unul dintre solistii Gina Gloria Tronel (soprana), Olga Sain (soprana), Claudia Codreanu (soprana), Mihai Urzicana (tenor) sau Justinian Zetea (bas), ca sa pot sa ii admir dirijorului Gian Luigi Zampieri intregul arsenal mimico-gestual de care a uzat pentru a conduce Missa in Si minor pentru solisti, cor si orchestra de Johann Sebastian Bach. Trebuie sa fie fost ceva extraordinar si aproape ca ma mir ca interpretii au reusit sa pastreze gravitate necesara operei pe care o cantau si sa nu zambeasca, asa cum o faceam eu.

Dar sa ma ierte maestrul Zampieri, nu am fost doar cu ochii pe domnia sa, ci i-am mai rotit si prin sala, unde am vazut:

Feţe absorbite.

Feţe ganditoare.

Feţe cazute in piept, picotind.

Feţe brazdate de riduri.

Feţe netede.

Feţe incruntate.

Feţe destinse.

Feţe obisnuite cu muzica.

Feţe descoperind muzica.

Feţe barboase.

Feţe imberbe.

Feţe prezente.

Feţe absente.

Feţe de toate felurile.

Feţe care, altminteri, in lumea exterioara salii de filarmonica, nu s-ar intalni si nu s-ar apleca una asupra alteia.

Insa aici, aceste feţe erau orientate in aceeasi directie:

Spre scena si vibratia care razbatea de acolo.

Da, muzica uneste.

Inca mai uneste.

Metempsihoza la Filarmonica

O vineri seara care promitea sa fie doar agreabila s-a transformat intr-o experienta uimitoare.

Locul metamorfozei: Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Intai m-am delectat cu Preludiu si Fuga de Constantin Silvestri, bucati muzicale care au scos la inaintare o mare parte a efectivelor filarmonicii.

Apoi m-am lasat purtat de magia pregatitoare a Simfoniei nr. 40 in Sol minor a lui Mozart, ajungand, inevitabil, cu gandul la capodopera Amadeus a lui Milos Forman si la inubliabila invidie a mediocritatii intruchipate de Salieri al lui F. Murray Abraham.

Dupa pauza a inceput transmutatia, cand alaturi de orchestra care interpreta Concertul in Re major pentru vioara si orchestra al lui Johannes Brahms, pe scena a urcat tanara violonista Malina Ciobanu.

De fapt e chiar foarte tanara (are doar 20 de ani), insa voiam sa pastrez acest adverb de intarire pentru a spune ca e si foarte talentata. Atat de talentata, incat, intr-unul dintre momentele cand era singura care manuia arcusul, ceilalti colegi de breasla si omologi instrumentisti o priveau cu zambete pe care as fi vrut sa le pot importaliza.

Dupa ce mi-am revenit din socul produs de virtuozitatea solistei, am inceput sa am o vedenie si, va jur, n-am calcat prin Canada niciodata!

Scena filarmonicii s-a transformat treptat intr-un teatru antic grecesc, exact la momentul cand Thespis a introdus personajul care se distingea de cor si lansa un conflict care dateaza de cand lumea: individul impotriva divinatatii si a destinului.

Numai ca aici duelul dintre individ si fortele demiurgice care il inconjoara a fost unul de o armonie impecabila. Ansamblul muzicienilor craioveni a invaluit-o pe Malina Ciobanu si minunata ei expresivitate, rivalizata de energia aiuritoare a dirijorului Gian Luigi Zampieri, care a facut mai multe genuflexiuni decat execut eu la antrenament.

Aplauzele din jur m-au coborat de pe Acropole si m-au readus in Craiova.

Cine mai are nevoie de iarba cand ai muzica de o asemenea calitate?