Steaua fără nume (versiuni, calități, slăbiciuni)

Steaua fără nume este una dintre cele mai mari piese de teatru românești.

Adună în textul ei tot atâtea antinomii câte stele sunt în constelația Pleiadelor.

Romantism și cinism.

Opulența și penurie.

Capitală și provincie.

Speranță și resemnare.

Pasiune și indiferență.

Rutină și explorare.

Umor și tristețe.

Însă piesa este mai mult decât suma acestor părți.

Nu i-a fost ușor lui Mihail Sebastian să o ducă în acel mic punct în care e o perpetuă super nova (paginile din jurnalul său sunt relevatorii în acest sens).

Dar a reușit, iar posteritatea i-a fost recunoscătoare, transpunându-i creația în diverse versiuni de film și teatru.

Mai jos sunt sunt variantele pe care am avut ocazia să le văd până acum.

***

Filmul din 1966 a rămas în istorie cu o faimă destul de proastă, pentru că i-a prilejuit Marinei Vlady șansa să i-l șutească Olgăi Tudorache pe Cristea Avram (eveniment despre care se spune că a generat emblematicul păr alb al marii actrițe).

Din punct de vedere strict cinematografic, producția regizată de francezul Henri Colpi este o splendoare. Jocul luminilor și umbrelor, compoziția cadrelor și pitorescul locurilor de filmare abat uneori atenția de la prestațiile triunghiului amoros principal.

Marina Vlady e nurlie, nimic de obiectat aici, ba chiar are dramul acela de vagă vulgaritate adecvat rolului Monei, dar nu strălucește prin expresivitate.

Claude Rich ca Miroiu este simpatic pe alocuri, dar prea exaltat în anume momente, iar Cristea Avram e arătos (mi-a adus aminte de Iurie Darie de la noi sau de hollywoodianul James Garner), dar, la rându-i, limitat în transmiterea aerului de cinism pe care consider că trebuie să îl degaje Grig (probabil îl judec după standardele de la următoarea versiune a piesei).

Foarte interesant mi s-a părut cum irepetabilul Grigore Vasiliu Birlic, acest Louis de Funes de România, își temperează comicul facial și gestual, pentru a-l reda pe profesorul Udrea, care, că veni vorba, rămâne singurul personaj fericit al piesei.

Haios este și Mircea Anghelescu (de neuitat și ca Pristanda în filmul O scrisoare pierdută din 1953) în rolul șefului de gară.

Un alt punct forte al filmului este modul cum gura târgului, doar amintită în text, devine un veritabil personaj, printr-o dibace succesiune de apariții episodice și cadre sugestive.

***

Piesa de teatru realizată pentru televiziune de Eugen Todoran în 1983 propune câteva vârfuri de prezență scenică neegalate până acum.

În primul rând, preafrumoasa Eniko Szilagyi, care pare într-adevăr o stea care luminează un univers cenușiu și tern. Legenda spune că Leana din capu’ trebii ajunsese să o deteste pentru nurii ei și dădea dispoziții să nu mai aibă parte de roluri, așa că actrița a ales să plece din România încă de dinainte de 1989.

La polul opus, Florin Zamfirescu, un actor altminteri extraordinar, pare un pic cam rece.

Octavian Cotescu e, nici nu se putea altfel, adorabil ca profesorul Udrea, însă Rodica Tapalagă drept domnișoara Cucu îi fură scenele până și protagonistei. Momentul acela decisiv, în care se deschide platoșa aceea de fată bătrână și lasă să se întrevadă o mare de regrete, concurează pentru titlul de cel mai emoționant al piesei.

Și Ovidiu Iuliu Moldovan ridică o ștachetă pe care încă n-a mai atins-o nimeni. În idilicul vremelnic care se instaurase în piesă și în viața Monei până atunci, Grig al său acționează ca un veritabil înger al morții, care risipește orice formă de iluzie.

Petre Gheorghiu nu împărtășește cu Mircea Anghelescu doar anumite asemănări ale chipului, ci și cât de simpatic este în rolul șefului de gară.

***

Trecem la versiunile de teatru pursânge ale Stelei fără nume și ne oprim asupra uneia care a apărut chiar la Craiova, în 2006.

Regia lui Șerban Puiu este corectă în ansamblul ei, însă piesa are un mare, mare păcat.

Rolul lui Miroiu a fost atribuit lui Valentin Mihali.

Un actor deosebit, pe care am avut privilegiul să îl urmăresc în numeroase creații scenice remarcabile (îmi vine în minte un Tartuffe strălucit, avându-i alături pe Ilie Gheorghe și pe Natașa Raab).

Însă, în piesa despre care vorbim, avea peste 50 de ani și era mai scund decât fermecătoarea Alexandra Velniciuc.

O alegere care mi-a rămas inexplicabilă, având în vedere că, la acel moment, în distribuția Teatrului Național ”Marin Sorescu” se regăsea Cătălin Băicuș, talentat și croit parcă pentru rolul acesta.

Altminteri, mi-aduc aminte că am apreciat aerul ruralo-hâtru al lui Constantin Cicort drept șeful de gară și aceeași nostalgie a domnișoarei Cucu, în interpretarea Tamarei Popescu.

***

Nu știu dacă Vlad Zamfirescu s-a înhămat la a regiza și juca rolul principal în Steaua fără nume din ambiție sau ca un omagiu filial.

Dar i-a ieșit bine de tot.

Și în cazul său se putea invoca vârsta ca obiecție (avea aproape 50 de ani la momentul premierei, în 2021), însă, ajutat de figura tinerească și de o excelentă abordare a partiturii, bazată pe o stângăcie impecabil dozată, face uitată diferența de etate dintre el și partenera de scenă, Diana Roman, a cărei voce ascuțită și ușor arogantă nu sunt un impediment în momentele duioase.

Adrian Titieni are un moment de grație ca profesorul Udrea, Andi Vasluianu se achită de sarcina cinismului ca Grig, însă le ia fața Valentin Teodosiu, impozant și cu glasu-i inconfundabil, ca șeful de gară.

Cu tot respectul pentru Luminița Erag, domnișoarei Cucu pe care o întruchipează îi lipește acel ceva care face personajul memorabil.

Sandra din fire n-are lecuire

O persoana cu mania disectiilor intelectuale si care a vazut cateva comedii romantice hollywoodiene poate redacta cu usurinta o lista de trasaturi standard ale acestui tip de film, care, schematic, ar arata cam asa:

– Situatie inedita care genereaza actiunea

– Antipatia si antagonia proagonistilor atinge punctul maxim

– Cei doi se umanizeaza si incep sa se simpatizeze reciproc

– Apropierea dintre cei doi se desavarseste in timpul unui context favorabil (petrecere, ploaie, masina ramasa in pustietate, etc.)

– Un element perturbator provoaca un moment de cumpana in care un protagonist pleaca si celalalt constientizeaza definitiv ce simte

– Protagonistul cu musca pe caciula intreprinde o actiune reparatorie

– Celalalt protagonist nu se lasa mult rugat

– Happy End

Inarmata cu un tabel, aceasta persoana va purcede la vizionarea The Proposal si va bifa toate aceste caracteristici si, eventual, va face minore observatii pe langa.

O sefa de editura (Sandra Bullock), scorpie si eficienta, afla cu stupoare ca, neavand cetatenie americana, va fi deportata si isi va pierde slujba. Asa ca ii vine ideea sa il ia de barbat pe asistentul ei (Ryan Reynolds), un tip aparent moale si cu ambitii de scriitor. Numai ca, pentru a pacali vigilenta celor de la Imigrari, cei doi sunt nevoiti sa simuleze intreg procesul marital, inclusiv cunoasterea parintilor lui si toate cele.

Asta e prima liniuta din lista de mai sus. Consideratii artistice nu prea am de facut, pentru ca o astfel de comedie romantica are un rol limitat si precis, aproape educational, de a binedispune si face incasari, si cum The Proposal nu se abate de la canoanele enuntate, va cam dati seama ce fel de film e.

Singurul aspect care mi-a dat de gandit e interpretarea Sandrei Bullock. Vazand-o, mi-am dat seama ca, intr-adevar, unii oamenii au inclinatii inascute pentru a face unele lucruri si mai putin pentru a face altele.Cele cateva minute de afurisenie de la inceput ii solicita actritei eforturi considerabile, laudabile, dar deloc verosimile, iar apoi, cand scenariul se destinde, se simte mult mai in largul ei cu grimasele si gagurile pe care i le stim, adica nu foarte memorabile, dar simpatice.

Asta mi-a adus aminte si de ce imi povestea mama despre doi mari actori romani, Grigore Vasiliu Birlic si George Vraca. Cand Birlic se impiedica, involuntar, pe scena, publicul radea de se prapadea. Cand George Vraca, ilustru interpret de tragedie, s-a gandit odata sa se impiedice intr-adins, ca sa rada lumea si de el, toata audienta a inlemnit: „Aoleo, s-a impiedicat Vraca!”.

Sa ne revedem si recitim cu bine la anul!

P.S. Poza articolului, impreuna cu reclama aia la telefonie mobila, imi hranesc speranta ca barbatia n-a murit :P.