Gulag Redemption

Colectia Cotidianului mi-a adus in casa Arhipelagul Gulag, dar inca nu am cutezat sa ma afund in universul inspaimantator al lui Aleksandr Soljenițîn. Totusi, nici nu m-am putut sustrage atractiei pe care acest rus cu figura patriarhala si trecuta prin viata o exercita asupra mea, inca de cand am auzit pentru prima data de el.

Asa ca am ales o varianta comprimata a temei sale fundamentale, lumea detentiei, si am citit O zi din viata lui Ivan Denisovici.

Cartea e o descriere nici foarte seaca, nici foarte spumoasa, dar precisa ca a cuiva care incondeiaza oua, a unei zile din viata unui locatar al Gulagului, incepand de la alarma de dimineata pana la ora stingerii. Ivan Denisovici mananca, munceste, ascunde maruntisuri, il trec fiorii ca isi va pierde ratia si tanjeste dupa cateva fire de tutun. Viata sa e ca a oricarui detinut – la limita subzistentei.

Maiestria lui Soljenițîn e ca ne ajuta sa ne conturam mental aceasta existenta precara, care noua, care mancam pe saturate, ne deplasam cu masini rapide si comunicam peste mari si tari in doi timpi si trei miscari, ne-ar fi imposibil sa o concepem.

Ivan Denisovici n-are libertate, se hraneste pe sponci si are o sanatate precara. Cu toate acestea, iata cum isi incheie ziua:

… adoarme, pe deplin multumit. Astazi a avut o zi cu multe noroace: nu l-a trimis la carcera, echipa a scapat de Sotgorodok, la pranz a ciupit o portie de casa in plus, seful de echipa a adus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, panza de ferestrau nu i-au gasit-o la perchezitie, a dobandit cate ceva de la Cezar, si-a cumparat tutun. Si n-a cazut bolnav la pat, a scapat.

A trecut o zi fara necazuri, aproape fericita.

Daca dupa ce terminati O zi din viata lui Ivan Denisovici simtiti ca va aluneca o lacrima pe obraz, lasati-o sa curga. Nu e nimic nefiresc.

Brambureala rusofoba

Prima data cand am dat peste Martin Amis, facea parte dintr-un teanc de carti luate de la biblioteca, in care mai erau Ian McEwan si Kazuo Ishiguro. Nu e de mirare ca, intr-o companie atat de selecta, romanul sau de atunci, Sageata timpului, n-a reusit sa-mi starneasca decat un palid interes; am ramas totusi cu impresia ca omul, daca vrea, poate mai mult astfel ca nu i-am dat erase din memorie. Zarindu-i intamplator ultima carte tradusa in romana, Casa Intalnirilor, mi-am zis: De ce nu? si am purces la citit.

Amis e contemporan cu noi, deci foarte constient de publicul pe care il ataca, astfel ca mai mult si-a dat silinta sa nu scrie un roman prost, decat sa scrie unul bun. Ca orice veteran din bransa, stie ca, daca scrii la persoana I, ai sanse mai mari sa il implici pe cititor, ca un tringhi amoros scalen da bine oriunde si oricand, ca daca te iei de modul cum au dus-o si cum o duc unii pe alte meleaguri vei starni compasiunea sterila a concetatenilor, ingredient necesar pentru un succes literar.

Un rus batran si muribund isi rememoreaza dragostea neimpartasita pentru o tipa cam vagaboanta, care, culmea ghinionului, se indragosteste de fratele lui, un tip sensibil, urat si firav. Relatia dintre cei doi frati e urmarita in timpul detentiei in Gulag (e prea spectaculos pentru occidentalul comod, ca sa lipseasca) si apoi dupa, cu toate traumele aferente.

Ata alba cu care e cusut totul se iveste inca de la inceput, cand personajul principal, un individ necizelat, cu cateva violuri la activ si cu cativa ani prin lagar, isi tine solilocviile cu un limbaj in care il recunosti de la o posta pe autor englez, fan declarat Nabokov. Elucubratiile despre trecutul, prezentul si viitorul Rusiei mi s-au parut de-a drepul deplasate prin oportunismul cu care urmaresc satanizarea apasata a unei natii (culminand cu paginile despre tragedia din Osetia de Sud). La urma urmei, ce nevoie mai am de patetismul gratuit al lui Amis, care sade fara griji in Anglia, cand am realismul frust al Annei Politkovskaia, care e rusoaica si care si-a mai luat si doua gloante pentru ce a scris?

Singurul merit al acestui roman e ca m-a obligat sa caut un cuvant in dictionar. De vreo cateva ori e amintit termenul solipsism, pe care l-am gasit explicat ca fiind conceptie filosofica potrivit careia pe lume nu exista decat omul si constiinta sa. Daca e pe-asa, atunci sper ca lui Martin Amis sa-i spuna macar constiinta ca a scris o carte mediocra.