Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare – Epilog

Înainte de a închide propria-mi incursiune în opera dramaturgului care ne-a făurit modul de a gândi mai mult decât am crede, vreau să adresez niște laude din toți bojocii celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, care s-au adaptat cu o repeziciune uimitoare la restricțiile impuse de pandemie și au realizat Festivalul Shakespeare Home Edition.

De acord cu Anda, teatrul online n-are aceeași forța de a mișca și amuza și îndurera ca pe viu, însă mie, unuia, această versiune digitală a evenimentului mi-a prilejuit un contact mai intim cu sonetele shakespeariene, care nu mă pasionaseră niciodată prea mult.

Așa le-am urmărit redate și asumate în diverse forme ale marii comori lingvistice a mapamondului (variind de la hindi la poloneză) și am avut ocazia să le citesc atât în engleză, cât și în română, o experiență care sigur îmi va întârzia Alzheimerul un pic.

Totul a culminat cu recitalul maestrului Emil Boroghină, omul pentru care trebuie inventat un cuvânt mai puternic decât firavul concept de ”recunoștință”, în care l-am ascultat declamând pasaje emblematice din cele mai importante piese ale bardului din Stratford-upon-Avon.

I commend all of ye from the National Theatre of Craiova for thine efforts in thus creating Shakespeare Home Edition!

***

Shakespeare in Love e un film pe care îl îndrăgesc tot mai mult pe măsură ce îmbătrânesc.

Singură, trecerea inexorabilă a timpului n-ar reuși performanța asta.

Contribuie și faptul că îmi adâncesc de la an la an cunoașterea operei shakespeariene, astfel încât ceea ce au reușit realizatorii săi îmi apare tot mai apăsat drept supremul omagiu care i se putea aduce Marelui Will.

Sunt atâtea personaje, situații și replici luate, aruncate ca într-un malaxor și omogenizate strălucit în Shakespeare in Love, încât m-aș înhăma la cea mai sisifică sarcină, dacă m-aș apuca să le înșir pe toate.

Cred că nici nu le-am identificat încă pe toate, iar perspectiva senectuții devine astfel mai plăcută.

Tom Holland, scenaristul, și John Madden, regizorul, merită laurii cuveniții marilor slujitori ai artei pentru fabulosul spectacol pe care ni-l oferă, de la costume, decoruri sau coloană sonoră la o distribuție pe care o citești ca pe un Almanah Gotha al lumii marilor actori.

Nu vorbesc numai despre oscarizatele Gwyneth Paltrow (n-am avut niciodată vreo pasiune pentru ea, dar aici atinge desăvârșit toate nuanțele care îi revin) sau Judi Dench (care încununează o ilustră galerie a interpretelor Elisabetei I, la care au contribuit notabil Cate Blanchett sau Glenda Jackson), ci și despre Tom Wilkinson (rol mic, creație mare), Geoffrey Rush (savuros în dulcele stil clasic al bufonului), Colin Firth (scorțos nevoie mare, de-ți vine să-l tratezi ca pe Malvolio), Ben Affleck (orice obiecție la adresa-i sucombă în fața monologului lui Mercutio), Imelda Staunton (doica, adorabila doică) sau Rupert Everett (modul în care îl întruchipează pe Marlowe domină filmul chiar și când nu e prezent).

Iar Joseph Fiennes, cu energia-i debordantă și emfaza nu întotdeauna adecvată cinematografiei, e aici un Shakespeare al legendei, nu al istoriei.

Este Shakespeare iubitorul, Shakespeare creatorul, Shakespeare animatorul, Shakespeare seducătorul, Shakespeare nemuritorul.

Este Shakespeare de care avem nevoie, așa cum avem nevoie de Homer sau de Cervantes.

Este un Shakespeare pe care îl iubim.

Shakespeare in Love!

In Love with Shakespeare!

Visul imaginatiei

Comediile proaste sunt triste, dar dramele psihologice proaste sunt plictisitoare.

Aceasta e o regula pe care am constatat-o empiric si care mi-a fost confirmata de The Good Night. Un tip cu alura de hobbit (Martin Freeman), fost membru al unei trupe de rock, punck, pop sau ce-o fi fost, are o viata foarte searbada, cu o nevasta (Gwyneth Paltrow) stresata de atitudinea lui, dar si de la natura, si incepe sa aiba niste vise in care o super gagica, in persoana lui Penelope Cruz, i se ofera in toate pozitiile si cu toate coafurile.

In incercarea de a deslusi sensul acestor semnale ale subconstientului, da peste un guru informal in materie de vise (Danny DeVito, cu o prestatie fara prea mult suflu actoricesc) care ii da niste sfaturi pe care individul nostru le aplica, iar, intr-un final, batalia de la nivelul psihicului sau se sfarseste.

Sa rememorez acest film care nu se deruleaza, ci vegeteaza, a fost mai greu decat va imaginati si singurele momente cand seismograful interesului meu a avut niste zvacniri au fost cand aparea amicul personajului principal, interpretat de Simon Pegg, care are niste replici sexiste savuroase.

Altceva ce mi-a displacut la filmul asta e ca prezinta exercitiile fizice ca fiind la fel de inutile impotriva viselor ca si alte metode. Ia sa incerce intelectualii sa mearga la prasit, ca dupa-aia nu mai viseaza nici pe Angelina Jolie, nici pe Alina Plugaru, ci, in cel mai bun caz, coada de la sapa.