O ultimă strălucire a Epocii de Aur

Când vezi că un film îi are în distribuție pe Katharine Hepburn și Henry Fonda, bagi automat un marșarier cronologic și te duci către Perioada de Aur a Hollywood-ului.

On Golden Pond uimește, însă, pentru că a propus această formulă actoricească de vis în anii ’80 ai secolului trecut, când ambele legende ale cinematografiei erau la vârste înaintate, pe care le exploatează impresionant din punct de vedere artistic și emoționant din punct de vedere uman.

Povestea este simplă și suficient de convențională, încât să lase în față interpretările și interacțiunile.

Un cuplu în etate vine să petreacă vara la casa de vacanță de pe marginea unui lac pitoresc și se vede în situația de a avea grijă de odrasla adolescentă a noului prieten al fiicei lor, provocare din care toate părțile au de câștigat afecțiune și experiență.

O linie psiho-narativă secundară este relația mustind de resentimente și reproșuri mute dintre tată și fiică, sortită inevitabil reconcilierii în stil hollywoodian, și care ar fi fost un balast, dacă pe Jane Fonda și Henry Fonda nu i-ar fi legat exact această relație de sânge. Nu poți să nu te întrebi cât din înfruntarea lor a fost pur scenică și cât transpunere a celei din realitate. Oricum, a-i vedea împreună la lucru e un privilegiu de savurat.

Cu toate clișeele și dezvoltările emoționale previzibile, On Golden Pond rămâne copleșitor prin spectacolul calității asupra căreia nici măcar timpul nu are putere.

Ambii veterani (aveau în jur de 75 de ani!) și-au adjudecat Oscarurile acelei ediții, realizare epocală, la care fiecare a contribuit într-un fel anume.

Deși până la acel moment Henry Fonda avea deja asigurată nemurirea în analele celei de-a șaptea arte, nu fusese vreun răsfățat al nominalizărilor, așa că e tentant să crezi că Academia l-a răsplătit onorific, mai ales că marele actor s-a stins la mai puțin de un an după ceremonie.

Dar ar fi o greșeală și o nedreptate. Personajul său ciufut, dar nu meschin, ramolit, dar nu total decrepit, este irezistibil și beneficiază de cele mai amuzante scene. Când îmi mai lăsa câte un răgaz de la râs sau înduioșat, mă tot chinuiam să îl recunosc în figura uscățivă, postura bățoasă și vocea răstită pe Juratul 8, vocea rațiunii din capodopera 12 Angry Men. Poate că asta e chintesența unui actor mare: își domină rolurile, nu e dominat de ele.

Partenera de ecran, Katharine Hepburn, oferă altceva. Nu e o altă ipostază a imensului său talent, ci o manifestare a lui care sfidează vârstă. Pe fondul unui tremur incontrolabil, generat de o boală neurologică, de care actrița a suferit în ultimele decade ale vieții, o regăsim pe energica și nesupusa din The Philadephia Story. La început, privind-o, o compătimeam. Spre final, o admiram.

Hepburn lua primul său Oscar în 1934 la 26 de ani. Acum îl câștiga pe al patrulea la peste 70 de ani. Da, funcțiile vitale se degradează, dar spiritul e de neînvins.

Cei doi mari ai ecranului au strălucit cu precădere în era peliculei turnate în studio, așa că a-i urmări filmați de regizorul Mark Rydell într-un cadru natural superb dobândește valoarea unei alegorii.

Din acolo venim și tot acolo ne vom întoarce, iar ce putem face în acest răstimp care ne este să ținem unii la alții, așa cum o fac bătrâneii simpatici din On Golden Pond și să oferim ceva remarcabil semenilor, așa cum o fac cei doi incredibili artiști care le insuflă viață.

Pe alte aripi ale vântului

Deși produs al cinematografiei, Gone With the Wind e dincolo de ea.

Este o legendă de sine stătătoare, îmbogățită de poveștile țesute în jurul ei.

E greu să înfrunți un așa monument, însă, în epocă, Jezebel al lui William Wyler a avut această îndrăzneală.

Subiectul e familiar: o frumoasă nesupusă, intrigantă și sfidătoare din New Orleans își pierde logodnicul din partea apucăturilor ei și se zbate să îl recâștige, totul pe fundalul iminentului Război Civil.

Se spune că Bette Davis și-a dorit enorm rolul lui Scarlett O’Hara, care i-a revenit până la urmă lui Vivien Leigh, iar cel de față a venit ca o compensare, pe care și-a însușit-o cu mare vervă, câștigând Oscarul cu un an înainte față de interpreta din Gone With the Wind.

Se vede în interpretarea lui Davis această dorință de a bifa și etala tot ce ar fi însemnat o Scarlett O’Hara a ei. În abordarea unei actrițe mai puțin talentate, această cursă de a dovedi de ce e în stare ar fi părut stridentă, însă marea divă reușește să impresioneze chiar și când ești condamnat să operezi paralele mentale.

Pe Bette Davis o ajută și faptul că, deși nu se poate măsură cu Gone With the Wind în materie de anvergură, Jezebel este un film excelent realizat.

Nimic suprinzător, deoarece în scaunul regizoral s-a aflat William Wyler, cineastul care a îmbinat ca nimeni altul meșteșugul tehnic cu cravașa de mânat actori. Numai un asemenea regizor îi putea impune lui Henry Fonda, generos prin însăși figura sa, un aer scorțos care se contrapune minunat celui zglobiu malițios al lui Bette Davis.

Cadrul pe care îl plăsmuiește este o societate ajunsă la un zaharisit nivel de rafinament, după care americanii par a avea încă o nemărturisită nostalgie, așa cum rușii privesc spre perioada țaristă. Și, tot ca acolo, această opulență este construită pe o crasă inechitate socială.

Aici mă voi aventura să emit un verdict: deși Gone With the Wind a dat prima actriță de culoare nominalizată și câștigătoare de statuetă a Academiei (Hattie McDaniel), Jezebel emană mai multă compasiune și simpatie față de populația de culoare. Poate că acesta a fost încă un mod prin care filmul a încercat să concureze cu grandiosul adversar.

Și n-aș putea încheia fără a vă aminti că acțiunea din Jezebel are loc în parte și în timpul izbucnirii unei molime, despre care vigurosul personaj al lui Donald Crisp avertizează încă de la început. Sub foarte capabila baghetă a lui William Wyler, au loc scene voit cutremurătoare, dar și unele din care putem desluși cum se desfășurau măsurile de carantină sau auto-izolare și cum reacționau autoritățile în a le aplica și veghea că sunt respectate.

Pe lângă valoarea artistică, dar și cea documentară, Jezebel ne mai oferă ceva.

Dacă îl vedem, înseamnă că stăm acasă.

Iar asta e cel mai important lucru pe care îl putem face ca să scăpăm de molima de-acum.

Film vechi despre vremuri noi

Cu greu se poate găsi vreun film mai adecvat pentru această perioadă decât The Best Man al lui Franklin J. Schaffner.

Nu numai că România este în plină şi talâmbă campanie electorală, dar mai este şi mare fierbere în Partidul Democrat din SUA, pentru a-l desemna pe acela (sau aceea, sper) care să îi dea brânci de la Casa Albă lui Donald Trump.

Bazat pe piesa cu acelaşi nume a lui Gore Vidal, care semnează şi scenariul, filmul urmăreşte maşinaţiunile de la Convenţia unui partid american, în vederea numirii celui care să devină candidat şi, după cum suntem lăsaţi a înţelege, preşedintele Statelor Unite.

Principalii favoriţii sunt un politician de rasă, cu alură de patrician şi cu oarece principii (Henry Honda), şi unul agresiv, descurcăreţ şi de o desăvârşită lipsă de scrupule (Cliff Robertson).

Remarcabil este că duelul nu este unul care contrapune automat binele răului; fiecare dintre cei doi primeşte destule laturi caracteriologice şi niciunul nu le are pe toate în regulă. Asta îi dă fiecăruia dintre cei doi mari actori să brodeze pe stilul care îi caracterizează nuanţe subtile.

Henry Fonda, căruia rolul de înaltă ţinută morală i-a venit întodeauna ca o mănuşă (vezi 12 Angry Men), îşi compune un zâmbet de-a dreptul iliescian în scenele din public, total opus minei preocupate din particular.

De cealaltă parte, Cliff Robertson, deşi pare animalul politic feroce, impresionează prin energie, capacitatea de a ieşi din situaţii limită şi chiar o veritabilă tandreţe faţă de consoartă.

Ecuaţia rivalității lor este complicată de prezenţa unui membru marcant şi venerabil al partidului, fost preşedinte, la susţinerea căruia râvnesc amândoi, personaj jucat cu aplomb şi profunzime de Lee Tracy (singurul beneficiar de nominalizare la Oscar al unui film care merită mai multă recunoaştere, măcar din partea posterităţii). Deşi acest rol este, teoretic, unul secundar, este de departe cel mai complex al peliculei. Este omul care a gustat din ambrozia puterii, dar a şi contemplat zădărnicia în stil hamletian. Mai mult, este sfâşiat între a alege între o persoană pe care o place şi una pe care o apreciază.

Chiar mai abitir decât Henry Fonda, Lee Tracy oferă un minunat studiu asupra duplicităţii la nivel de mimică a unui zoon politikon. Urmăriţi cu atenţie metamorfozele de la zâmbetul jovial şi aproape naiv din public şi configuraţia feţei în timpul unor discuţii decisive. Cum am mai avut onoarea a vă spune, arta bine făcută este manual pentru lumea reală.

Deşi The Best Man nu se depărtează prea mult de materialul dramaturgic sursă, oferind cu precădere scene de interior şi dialoguri intense şi spirituale, regizorul ştie să compună şi momente de anvergură, care simulează credibil chiar şi pentru zilele noastre mecanismul politic american.

Nu o dată am fost întrebat:

De ce te pasionează atât politica, dacă nu eşti direct implicat în ea?

Prin vocea preşedintelui jucat de Lee Tracy, în The Best Man am găsit un răspuns excelent formulat:

There is nothing like a good, dirty, low-down political fight to bring the roses to your cheeks!

Femeia decide

lady_eve1The Lady Eve e pura placere cinematografica. E un film prea mic pentru a i se spune capodopera, poate ca si bijuterie ar fi o exagerare, dar toate care il compun sunt de cea mai buna calitate.

Scenariul e simpatic, pare cunoscut pana la jumatate, cu mostenitorul bogat si naiv pe care pun ochii trei cartofori onerosi in timpul unei croaziere, pentru ca asul din maneca, respectiv ispita feminina, sa se indragosteasca de victima si sa dea planul peste cap. Are loc un moment de fractura, ca in multe alte comedii romantice, numai ca planul ei de a-l recastiga nu se bazeaza pe vreo fapta onorabila, ci e de-a dreptul malitios. Stiti bine ca n-o sa vi-l dezvalui, dar, in compensatie, va spun ca aluziile cu tenta de-aia sunt suprinzator de indraznete, pentru anul cand este facut filmul (1941).

Regizorul Preston Sturges isi mobilizeaza excelent actorii, compune gagurile vizuale (multe foarte fizice) cu umor si, in general, imprima peliculei un iz de usuratate, dar si de ironie la chiar adresa acestei caracteristici. Un film care se ia singur la misto, in mod foarte subtil, e o raritate.

lady_eve2

Si uite asa am ajuns si la interpretari, adevaratele delicatese din The Lady Eve. Henry Fonda, al carei rol din 12 Angry Men ii confera o aura de inalta tinuta morala, dovedeste aici un minunat repertoriu comic: e naiv, scortos, impiedicat chiar, dar are circumstante atenuante, pentru ca este cazut in limba dupa o Barbara Stanwyck superba din toate punctele de vedere. Eleganta, locvace, capabila sa disimuleze, dar si sa mangaie afectuos, femeia fatala din Double Indemnity este aici femeia totala, de care nu ai cum sa nu te indragostesti, daca ea si-a propus asta.

Pe langa alte cateva personaje secundare, al carora haz e uneori fortat, dar care ofera si momente de amuzament autentic, distributia il mai include si pe impunatorul Charles Coburn, in rolul tatalui ei, alunecos, profitor, dar irezistibil. Cei trei mari sunt protagonistii unei scene de poker in care nu stii ce e mai tare: umorul sau suspansul.

The Lady Eve – distractie vintage, garantata.

lady_eve3