La curtea lui Morfeu (2)

By Iulian in Carti 0 Comment

Acum ca rezolvat cu lipsa somnului, sa ne indreptam si spre acele sfere ale libertatii infinite pe care le atinge omul in timp ce doarme: visele.

Pentru aceasta am ales Istoria secreta a visului de Robert Moss, o carte cu un titlu care contine un epitet ce m-a ispitit sa fiu putin circumspect. Daca e asa de „secreta”, de ce se mai scrie despre ea, sa afle tot omul neinitiat?

Insa suspiciunea fata de ceea ce consideram a fi un simplu tertip de marketing mi-a fost spulberata de bogatia povestilor despre aceste manifestari onirice si rolul care li s-a atribuit de-a lungul istoriei si de-a latul mapamondului. Poate ca „secreta” e un cuvant prea indraznet si prea simplu, iar o sintagma precum „istoria nevazuta a ungherelor spirituale ale umanitatii” ar fi fost mai onesta.

Marturisesc ca despre vise am o parere functionala, le vad ca pe niste reziduuri ale constientului, care razbat cand cineva nu si-a reglat peste zi toate conturile cu propria persoana. Insa a fost o aventura fascinanta sa vad cum oniricul i-a ghidat pe oameni cel putin la fel de mult ca rationalul si nu am dus lipsa de exemple de actiuni pe care cronicarii moderni le-au inregistrat sec, cauzal, in stil marxist, dar care au izvorat de fapt dintr-o astfel de viziune abisala.

Nu trec multe pagini si iti dai seama ca autorul Robert Moss nu este simplu cercetator, ci un credincios al viselor, care se delecteaza cu episoadele pe care le prezinta, care se entuziasmeaza cand reda un pasaj din Upanisade, din Biblie sau Coran, din traditii ale celtilor sau ale egiptenilor. Aceasta pasiune care se degaja din stilul expunerii sale functioneaza ca un emolient chiar si pentru neincrederea celui mai infocat materialist.

La finalul cartii, m-am pomenit eu insumi captiv al unei reverii (si mai aveam si ochii deschisi):

Daca toti visam, nu inseamna ca toti suntem egali?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta prelungita la curtea lui Morfeu.

 

 

 

Visul imaginatiei

By Iulian in Filme 0 Comment

Comediile proaste sunt triste, dar dramele psihologice proaste sunt plictisitoare.

Aceasta e o regula pe care am constatat-o empiric si care mi-a fost confirmata de The Good Night. Un tip cu alura de hobbit (Martin Freeman), fost membru al unei trupe de rock, punck, pop sau ce-o fi fost, are o viata foarte searbada, cu o nevasta (Gwyneth Paltrow) stresata de atitudinea lui, dar si de la natura, si incepe sa aiba niste vise in care o super gagica, in persoana lui Penelope Cruz, i se ofera in toate pozitiile si cu toate coafurile.

In incercarea de a deslusi sensul acestor semnale ale subconstientului, da peste un guru informal in materie de vise (Danny DeVito, cu o prestatie fara prea mult suflu actoricesc) care ii da niste sfaturi pe care individul nostru le aplica, iar, intr-un final, batalia de la nivelul psihicului sau se sfarseste.

Sa rememorez acest film care nu se deruleaza, ci vegeteaza, a fost mai greu decat va imaginati si singurele momente cand seismograful interesului meu a avut niste zvacniri au fost cand aparea amicul personajului principal, interpretat de Simon Pegg, care are niste replici sexiste savuroase.

Altceva ce mi-a displacut la filmul asta e ca prezinta exercitiile fizice ca fiind la fel de inutile impotriva viselor ca si alte metode. Ia sa incerce intelectualii sa mearga la prasit, ca dupa-aia nu mai viseaza nici pe Angelina Jolie, nici pe Alina Plugaru, ci, in cel mai bun caz, coada de la sapa.