Alexis de Tocqueville spunea candva ca: ”America este mare cata vreme America este buna, iar cand America va inceta sa mai fie buna, America va inceta sa mai fie mare”.
Nu va bucurati si nu va enervati – acum ca traim in era globalizarii, cu toate beneficiile si neajunsurile ei, America e doar un nume pentru omenirea intreaga. Noi, oamenii, suntem atat de trufasi ca suntem incununarea Creatiei, incat uitam tocmai esenta acestui lucru si ne devoram unii pe altii, precum cele din urma fiare. E nevoie ca unii dintre noi sa se sacrifice pentru a ne deschide ochii si a ne salva. Unii au murit pe cruce, altii au fost sfasiati de lei.
Fotojurnalistul Zoriah e un astfel de martir, dar unul modern. De ani de zile nu mai cunoaste cuvantul ”acasa”, infrunta SIDA, gloante, bombe, cutremure si, mai ales, deznadejdea, pentru ca noi sa vedem. Sa vedem chipul razboiului din Irak, al dezastrelor naturale din Asia sau al saraciei dezumanizante din Africa. Acestea sunt locurile unde Zoriah a ales sa isi traiasca martiriul.

Fotografiile sale provoaca o senzatie aparte, de durere greu de indurat, dar careia nu i te poti sustrage. Nu surprinde decat crampeie de suferinta, dar atat de emblematice, incat ansamblul devine evident si aproape insuportabil. Priviti-o pe fetita cu ochii albastri; frumusetea razbate dincolo de mizerie. Priviti mana de doctor care o oblojeste pe cea sangeranda; ce departe suntem de scanteia divina de pe Capela Sixtina. Inainte de toate insa, priviti-l pe baietelul care strange sarma ghimpata ca și cum ar fi singura lui jucarie; daca simtiti un fior de rusine, nu e inca totul pierdut. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum s-a simtit fotograful american pana sa apese pe buton.
Sa nu va temeti sa vedeti, pentru ca martiriul lui Zoriah sa nu fie în zadar!

Pentru mai multe poze ale fotojurnalistului Zoriah vizitati Camera Obscura.