Stambulul face casă bună cu spionajul

By Iulian in Filme 0 Comment

This city was created by Allah primarily for the convenience of spies. Nobody ever found anybody in Istanbul.

O replică dintr-un film de mai jos, care rezumă minunat senzația pe care o ai odată ajuns în Istanbul.

Aglomerat, agitat, întortocheat, plesnind de istorie, punte între Est și Vest, acest oraș milenar pare făcut pentru a fi cadru cinematografic pentru spionaj și intrigi.

Nu e de mirare că, printre altele, în lista de mai jos, veți găsi trei ipostaze diferite ale unui anume agent pe care îl știe un mapamond întreg.

***

Tinker Tailor Soldier Spy – o poveste încurcată, dar nu lipsită de interes, avându-l în centru pe Gary Oldman, despre trădare și trădători în sânul serviciilor secrete britanice. La un moment dat, acțiunea se mută în zona Bosforului și îl are temporar în prim-plan pe un Tom Hardy cu o coafură discutabilă.

***

Skyfall – după uluitoare secvență a urmăririi din debutul lui Casino Royale, poate cea mai tare din analele cinematografiei, fiecare film James Bond cu Daniel Craig a avut sarcina să o recreeze în fel și chip și nici aceasta nu dezamăgește, utilizând motociclete și derulându-se prin și deasupra Marelui Bazar, acest labirint fascinant al negustoriei, un organism viu care palpită de viață și ciorovăieli și târguieli.

***

Argo – de acord, acțiunea se derulează în triunghiul Teheran – Hollywood – CIA, dar există o scenă care loc în Istanbul, mai precis în Hagia Sophia, și este preferata mea, ceea ce nu e puțin lucru, pentru un film care abundă în momente memorabile. După câteva cadre fugitive, excelent montate, care ne transportă acolo, îl găsim pe Ben Affleck privind domul cel măreț de la galeria superioară a edificiului, unde este abordat de un confrate, care îi vinde niște ponturi despre cum să o scoată la capăt în Iran. Îi vedem apoi plimbându-se în marea sală de jos, iar unghiurile, scenariul și interpretarea sunt o bijuterie de Oscar.

***

The World Is Not Enough – vă avertizez că voi face referire la chestiuni dinspre deznodământ, așa că săriți cu privirea acest paragraf, dacă n-ați apucat să vedeți filmul. După ce Sophie Marceau își da arama pe fața-i superbă, înfruntarea decisivă cu un Pierce Brosnan cătrănit are loc într-una dintre construcțiile învăluite de legendă de pe Bosfor, Turnul Fecioarei (zis și Turnul lui Leandru). Tot prin apele învolburate ale strâmtorii are loc și zbaterea submarină care îl opune pe Bond lui Robert Carlyle cel insensibil la durere.

***

5 Fingers – delicioasă poveste de spionaj, inspirată vag din evenimente reale, în care majordomul ambasadorului britanic din Ankara vinde nemților secrete în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Replici care de care mai savuroase (printre care și cea care deschide prezentul articol), un James Mason seducător, chiar și când e detestabil, și câteva imagini neprețuite cu un Istanbul de odinioară, de dinainte de a deveni orașul modern și atât de râvnit de turiști.

***

From Russia with Love – depășit în multe privințe (atitudinea față de femei, de pildă), acest al doilea film James Bond al lui Sean Connery rămâne unul remarcabil, iar faptul că are o parte consistentă realizată în Istanbul trebuie să fi contribuit la aprecierea de care încă se bucură. Avem ocazia să-l urmărim pe 007 prin Hagia Sophia, prin Cisterna Basilica, pe Bosfor sau în gara Sirkeci, în încercările sale de a le juca feste rușilor, neștiind că pe urmele sale este amenințătorul Robert Shaw.

Americanii le-au mai suflat francezilor submarine

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum nu mult timp, s-a iscat scandal mare între Franța și Australia, din cauza unor submarine.

În toată afacerea asta și-a vârât coada și SUA, iar asta mi-a adus aminte că mai fost cel puțin o ocazie când americanii le-au suflat francezilor un submarin.

Este vorba despre legendarul Nautilus al lui Jules Verne, pe care îl regăsim în 20,000 Leagues Under the Sea, ecranizare fastuoasă a romanului omonim, regizată de Richard Fleischer și adaptată scenaristic de Earl Felton.

Producție este o combinație de prelucrare omagială și pervertire tipic hollywoodiană, iar efectul total este de plăcere cu obiecții, pe ici, pe colo.

Povestea este cea bineștiută, în care trei personaje – un profesor universitar (Paul Lukas), asistentul său (Peter Lorre) și un marinar sturlubatic (Kirk Douglas) – care ajung oaspeți-prizonieri ai căpitanului Nemo (James Mason) pe numita ambarcațiune subacvatică.

O distribuție de vis, la care ar râvni orice blockbuster, parțial exploatată așa cum se cuvine. Însă, când îl ai pe Kirk Douglas la apogeul carierei și al condiției fizice, n-ai încotro decât să îi acorzi cât mai mult timp pe ecran, la bustul gol, preferabil, iar energia sa leonină, altfel admirabilă, îi face să pară și mai bătrâni și mai obosiți pe Lukas și pe Lorre.

Cu aerul său care a avut dintotdeauna ceva luciferic, James Mason este la rându-i o alegere inspirată, și ea valorificată în special in prima parte a filmului, când simpla lui imagine cântând la orgă are ceva epopeic. Pe măsură ce acțiunea înaintează, iar luminile și umbrele caracterului său ar trebui să se dezvăluie în tandem, partitura care îi revine acestui extraordinar actor se diluează, iar misiunea pe care declară că și-o arogă coboară spre genuni de patetism.

Citite, aceste neajunsuri par mari, dar, învăluite de realizarea tehnică de excepție a peliculei, trec mai lin prin filtrul minții.

La decenii bune de la realizare, 20,000 Leagues Under the Sea are decoruri și efecte speciale care încă impresionează, întru realizarea scopului pe care însuși Jules Verne și l-a propus – să prilejuiască o aventura lejeră, dar nu superficială, care să dea de gândit din când în când.

Aici, de pildă, avem parte și de filmul că oglindă a perioadei în care a fost făcut. Sursa de energie a submarinului, secret pe care căpitanul Nemo îl apără cu strășnicie, este o străvezie trimitere la cea nucleară.

Suntem în 1954, americanii și rușii s-au pus pe făcut bombe atomice, iar Războiul Rece se întețește.

Din fericire, viziunea sumbră asupra naturii umane a stăpânului submarinului nu s-a adeverit, iar aceste posibil vehicule posibil aducătoare de Apocalipsă au rămas doar pricină de ceartă financiară între mai-marii lumii.

Femeia munceste, barbatul nu

By Iulian in Filme 0 Comment

A_Star_Is_Born1Situatia din titlu nu e chiar o raritate, dar, cel putin in Romania, pentru reprezentantii sexului tare, este un motiv de mare jena.

Aceasta jena sta si la baza filmului A Star Is Born, in care un cuplu care incepe total asimetric, adica el de success, ea fara nume, termina fix pe dos, adica ea pe culmile gloriei, iar el la nadir din toate punctele de vedere.

Pelicula lui George Cukor este categorisita drept musical, desi as numi-o mai degraba drama cu multa muzica si cu un scenariu un pic diluat, care se abate de la linia principala (cele doua evolutii, una ascendenta, alta descendenta), pentru a se lasa in voia placerii de a satiriza Hollywood-ul ca masina de fabricat vise si pervertit personalitati.

Imaginile sunt fastuoase, culorile vii, scenografia reusita, insa cei doi protagonisti fac din A Star Is Born un film cu adevarat remarcabil. Fiecare dintre ei e responsabil cu altceva.

Lui Judy Garland ii revine partea de cantat, cu mici adaosuri de actorie, patetice pe alocuri. Interpreta micutei Dorothy a avut, fara doar si poate, o voce uluitoare, puternica si mladioasa in acelasi timp. The Man that Got Away este o melodie care apare devreme in film si, desi ii vor urma alte numeroase bucati muzicale, ramane neegalata si justfica pe deplin fascinatia pe care i-o trezeste personajului lui James Mason.

A_Star_Is_Born2

Acest superb actor beneficiaza de acelasi atu ca si partenera sa de ecran: vocea. Insa, spre deosebire de Garland, James Mason nu canta, insa isi spune replicile cu acel sarcasm englezesc pe care as sta sa il ascult ore in sir. As fi nedrept, insa, daca as spune ca interpretarea sa se reduce la modulatii vocale. Mason se transforma treptat si cat de natural ii permite scenariul (vezi mai sus) dintr-un fante alcoolic si fara grija zilei de maine intr-un fel de epava, stricata mai ales in interior. Sunt cateva scene in doua jumatate a filmului, dureroase in sine, dar exceptional redate, in care afiseaza aceeasi aroganta ca la inceput, dar pe un fond de grimase chinuite si pumni stransi.

Charles Bickford in rolul unui pragmatic, dar binevoitor sef de studio si Jack Carson in cel al lui unui ofiter de presa care minte la fel cum respira (demagogia sa ar putea face subiectul unui film separat, pentru care si o doza de tragic in ea) ii secondeaza pe cei doi in derularea povestii.

A Star Is Born poate fi privit pentru simpla sa calitate artistica, insa nici faptul ca subliniaza cat de sensibili sunt barbatii la a le fi uzurpat rolul nu e de lepadat.

A_Star_Is_Born3

 

Jeeves cel hoţ

By Iulian in Filme 0 Comment

5fingers1Probabil ca, in momentul acesta, omenirea se imparte in doua: cei care stiu cine este Jeeves si cei care nu. Pe cei din prima categorie ii salut ca pe niste confrati in ale prozei lui P.G. Wodehouse, iar pe ceilalti ii invit sa ni se alature cat mai curand, altfel nu stiu ce pierd.

5 Fingers este un film despre o versiune mai hoteasca a lui Jeeves. James Mason este valet in cadrul ambasadei Marii Britanii in Ankara in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial si are o preocupare constanta: sa vinda germanilor secrete de-ale Aliatilor.

Regizat si scris de Joseph L. Mankiewicz, caruia i-au iesit numai filme unul si unul (Cleopatra, All about Eve, A Letter to Three Wives, Sleuth), 5 Fingers este un veritabil deliciu: replicile sunt atat de spirituale, incat iti doresti ca actiunea sa se scurga mai incet, pentru a avea timp sa le savurezi, pana nu apar altele, iar personajele caragialesti se intrec in a fi cat mai amuzante. Ca un fapt divers, ambasadorul Germaniei interpretat de John Wengraf, reuseste performanta de a fi cel mai simpatic nazist din toate timpurile si este preferatul meu, cu exceptia protagonistului, bineinteles.

Lui o sa-i dedic mai multe randuri. Pe James Mason l-am vazut pana acum in pelicule in care dadea replica unor mari actori si era, intr-un fel sau altul, cel de pe planul doi: North by North-West, Julius Caesar, The Verdict. Acum am avut, insa, ocazia de a-i admira calitatile-i unice: o mina usor incruntata, o lejeritate deosebita a gesturilor, un farmec luciferic si o voce absolut seducatoare, intruchipare vie a conceptului de British cool.

5fingers2

Personajul pe care il joaca nu este un simplu factor care muta actiunea, are o motivatie aproape este servitorul care incearca sa-si transceanda conditia si sa ajunga in tagma stapanilor, un demers in stilul lui Alec Guinness in The Lavender Hill Mob, dar mai malitios. Singurul aspect cu care mi-ar fi fost greu sa ma impac este tradarea nerusinata de care se face vinovat si care ar fi putut schimba soarta razboiului, dar si aceasta dilema morala se solutioneaza, printr-o replica inteligenta, una din multele pe care Mason le are de rostit pe parcursul filmului.

Inchei asa cum am inceput. In acest moment, omenirea se imparte in doua: cei care au vazut 5 Fingers si cei care nu. Mi-e greu sa imi exprim placerea de a fi in prima categorie si ii invit pe cei din a doua sa mi se alature, altfel nu stiu ce pierd.

Twentieth Century Fox-Inside the Photo Archive

Doctorii nu sunt ingeri

By Iulian in Filme 1 Comment

verdict1M-am gandit inainte de a scrie acest articol: sa inflamez si eu spiritele scriind despre The Verdict, cand si asa perceptia asupra doctorilor din Romania este contradictorie si cu iz de praf de pulbere?

Pana la urma mi-am zis: e treaba celorlalti daca vor sa se simta ofensati, eu nu pot sa nu scriu despre un film remarcabil care trateaza (fac ce fac si tot in registrul medical ma mentin fara voia mea) o conjunctura in care doctorii nu sunt ingeri, desi sunt imbracati in alb, nu lecuiesc, ci nenorocesc oamenii, judecatorii si avocatii nu cauta dreptatea, ci interesul, iar un betiv dezordonat devine un campion al justitiei.

Paul Newman e Frank Galvin, o epava de avocat si om, care nu traieste decat pentru a bea, a juca la pacanele si a gasi cazuri pe care sa le solutioneze amiabil in afara tribunalului, amiabil insemnand bani (cat de multi se poate). Cand un amic vechi (Jack Warden) ii faciliteaza exasperat obtinerea unui caz de malpraxis in care sunt implicati niste anestezisti de renume de la un spital finantat de dioceza catolica din partea locului, protagonistul are o sclipire de umanitate, asa cum numai Hollywood-ul o poate face sa para realista, si se decide sa duca aceasta speta in sala de judecata.

De aici, actiunea evolueaza ca o sfoara impletita din zbaterile personajului lui Newman si cazul in sine, cu adversitatea crancena pe care decizia sa neasteptata o genereaza: judecatorul (de departe cel mai respingator personaj al peliculei, gratie interpretarii formidabile a lui Milo O’Shea) ii e potrivnic pe fata, clientii insisi ar vrea banii, nu dreptate pentru biata ruda care zace intr-un spital, conectata la aparate, si, colac peste pupaza, apararea este organizata de un avocat cu vechime in bransa (James Mason) si o reputatie de invidiat pentru colegi si de temut pentru rivali.

Newman are alocat sensibil mai mult timp pe ecran, pe care il umple cu o varietate uluitoare de trairi (inca nu m-am decis sa accept asertiunea ca acesta ar fi cel mai bun rol al sau, dar convingerea ca a fost unul dintre acei mari pe care se sprijina cinematografia ca arta s-a cimentat si mai mult), insa momentele de varf ale filmului sunt cand contrapun siguranta cruda si insensibila a lui Mason si nesiguranta umana a lui Newman. Emotionanta este si solidaritatea lui Jack Warden, masiv si retinut, care isi secondeaza prietenul fara sovaire, pentru ca vede in el ceva ce numai un prieten adevarat poate. Charlotte Rampling e o dama cu un rol in parte important, pentru ca mai scoate niste reactii din arsenalul interpretativ al lui Newman, in parte decorativ.

verdict2

Ca regizor, Sidney Lumet uzeaza de o specialitate a casei: cadre prelungi cu unghiuri care confera efect personajului care isi rosteste replicile. Nu au simplitatea din capodopera 12 Angry Men, dar isi fac treaba: din lateral, elevate sau coborate mult sub centrul de greutate al personajului, din departare sau prim-planuri. Dintre toate, unul care se repeta cu mici variatii in diverse momente imi staruie in minte, pentru ca, in combinatie cu profunzimea lui Paul Newman, ofera cheia acestei creatii cinematografice: Frank Galvin filmat un pic de sus, cufundat in scaun, tinand geanta strans in brate.

E constiinta umana pe care o sumedenie de factori incearca sa o inabuse, dar care e acolo si se mai poate inca manifesta.

Viata pare mai suportabila stiind asta.

verdict3

Contrandu-l pe Barthes

By Iulian in Filme 2 Comments

Citind Mitologiile lui Roland Barthes, am descoperit un articol care m-a contrariat. Reputatul semiotician lua la refec un film exceptional, in opinia mea: Julius Caesar, (1953), regizat de Joseph Mankiewicz, cu Marlon Brando si James Mason in rolurile principale. Francezul sustinea ca realizatorii s-au concentrat pe detalii nesemnificative si dadea ca exemplu coafurile romane care nu pot ascunde, insa, aerul anglo-saxon al protagonistilor, atmosfera Romei antice neavand astfel nicio credibilitate.

Departe de mine gandul ca Roland Barthes ar fi fost animat de atavisme ale vechii rivalitati anglo-franceze cand a facut aceasta remarca malitioasa; totusi, articolul sau mi s-a parut o nedreptate, astfel ca ma voi lua apararea acestui superb film.

In primul rand, Julius Caesar este o ecranizare foarte fidela a piesei cu acelasi nume de William Shakespeare, astfel ca, desi exista un fond istoric, accentul cade pe expresivitate si pe conflicte morale. Aerul anglo-saxon devine astfel nu numai justificat, dar chiar indicat, pentru ca Shakespeare suna cel mai bine in limba sa materna, pe care o stapanesc cel mai bine, evident, niste actori anglofoni. In privinta detaliilor ironizate de Barthes, ele au contribuit la realizarea unui atmosfere mai pregnante decat imaginase insusi marele Will; ca sa imi sustin spusele, va invit sa cititi piesa originala, sa va concentrati asupra indicatiilor scenice si veti constata ca dramaturgul a vizualizat scenele ca si cum s-ar fi petrecut in timpul sau, nu in Antichitate – apar cosciuge, lumanari si soldati inarmati ca in Evul Mediu.

In al doilea rand, o piesa de teatru, fie ea si ecranizata, se sprijina pe interpretarile actorilor. Iar in Julius Caesar, acestea sunt de la solide, la grandioase: John Gielgud este un insidios Cassius, Louis Calhern este un impunator, dar arogant Caesar, Deborah Kerr este o fragila Portia, victima nefericita a intrigilor in care se lasa prins sotul ei. Iar momentel celor doua discursuri, acele momente devastatoare care ma fac sa ma zburlesc de placere de fiecare data cand le citesc sau le urmaresc ii au ca protagonisti pe James Mason si pe Marlon Brando – primul excelent redand conflictul dintre datorie si o fapta reprobabila, al doilea emanand acea vitalitate inspaimantatoare si fascinanta care i-a caracterizat prima parte a carierei.

Julius Caesar este acel tip de creatie care ia ce-i mai bun din teatru, ce-i mai bun din cinematografie si le combina. In privinta rezultatului, va las pe voi sa va pronuntati, pentru ca eu oricum sunt dincolo de a-mi mai putea fi zdruncinata admiratia pentru acest film.