Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Little Women

Furtisaguri in stil englezesc

Despre Charles Crichton stiam ca a regizat excelentul The Lavender Hill Mob. John Cleese mi s-a parut simpatic pe unde l-am vazut, plus ca despre el si despre Michael Palin aveam cunostinta ca au facut parte din Monty Python. Jamie Lee Curtis nu e actrita mea preferata, dar are spirit, pe care l-a vadit mai ales in antologica scena a striptease-ului din True Lies. La Kevin Kline apreciez aerul shakespearian pe care il imprima chiar si rolurilor celor mai superficiale.

Faptul ca i-am vazut pe pe toti reuniti pe afisul filmului A Fish Called Wanda m-a impins sa il vad si nu am regretat. E o comedie englezeasca care, fara a se ridica la nivelul celeilalte pelicule regizate de Charles Crichton, te binedispune. Patru complici pun la cale un jaf la un magazin de bijuterii si apoi ascund prada, cu gandul de a o trece granita si valorifica in strainatate. Numai ca doi dintre ei, femela bandei (Jamie Lee Curtis) si amantul ei (Kevin Kline), pe care il prezinta ca frate, aranjeaza ca seful sa fie trimis in inchisoare. Numai ca nici acesta nu este usa de biserica si doseste bijuteriile inainte. De aici se nasc incurcaturile care curg gramada, mai ales ca sireata demozeala isi propune sa il seduca pe avocatul din oficiu (John Cleese) al complicelui trimis la parnaie, cu scopul de a afla niscaiva informatii si a se asigura ca prada se va imparti la mai putin persoane.

Filmului ii lipseste candiditatea din The Lavender Hill Mob, este mai vinovat si mai sardonic, dar, cu toate acestea, are umor din belsug. Scenariul are intorsaturi amuzante, nelipsind niste sageti montipythoniene la adresa societatii britanice, iar interpretarile sunt de calitate. Jamie Lee Curtis e draguta in rolul de femeie care ii invarte pe barbati pe degete, dar, cu riscul de a parea rautacios, parca o actrita mai frumusica s-ar fi potrivit mai bine; Michael Palin e cand enervant, cand haios cu balbaiala lui; pilonii umorului sunt insa John Cleese si Kevin Kline.

Cleese are placiditatea pe care, in mod universal acceptat, o atribuim britanicilor; cu toate acestea vezi cum ii scapara ochii si intuiesti cata viata si inteligenta clocotesc in el si ajungi sa adori modul cum le pune in slujba artei; unde mai pui ca are o voce fermecatoare – daca ajungeti vreodata sa puneti documentarul The Human Face, pe care l-a scris si realizat chiar el, sa il vedeti neaparat. Kevin Kline e laureatul cu Oscar al acestui film si nu e greu de inteles de ce. Strident, paranoic si violent, dar, mai ales, mortal de amuzant, captureaza fiecare secunda in care apare. Fie ca minte, da in cap sau face pe asasinul nemilos, ofera cele mai bune momente din A Fish Called Wanda, un film la care veti servi niste surasuri rafinate, la temperatura camerei.