Pun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.

Si unde mai pui ca nici macar n-am citit romanul pe care se bazeaza, asadar decizia-mi va fi si mai inexplicabila in lipsa tandemului carte-film. De fapt, si de ecranizare m-am ferit la vremea ei. Cand vedeam valuri, valuri de oameni care merg la cinematograf din an in 9 mai (ca sa nu ma iau de sarbatoarea de curand trecuta) cum se imbulzesc in cazul acestei pelicule, am spus un mare pas.

Asta pana intr-o seara ploioasa cand am prins The Da Vinci Code pe un canal de televiziune. Condescendenta care a insotit primele scene s-a transformat in interes, care a ramas constant pana la finaluri – sunt mai multe succesive, pentru toate gusturile sau pentru a premia diverse grade de rabdare ale privitorilor – 1. rabdarea care se epuizeaza cand inca e intuneric in sala; 2. rabdarea de tipul „ia hai sa mai stam, ca poate prindem ceva la generic”; 3. rabdarea maladiva de tipul „am dat bani, vreau sa mi-i scot pana la ultima centima”.

Treaba cu finalurile e singurul mare minus al unui thriller antrenant, care exploateaza (Nota bene! nu exploreaza) chestiuni istorice in mod inteligent, dar sablonard. Controversa religioasa nu ma intereseaza catusi de putin, daca as lua-o in serios, ar insemna sa inghit tot ce mi-a servit cinematografia pana acum, iar eu am stomacul sensibil.

Personajele sunt mediocre spre bune: Audrey Tautou este un obiect decorativ insufletit; Jean Reno este durul francofon de serviciu; Tom Hanks nu e Robert Downey Jr si, de aceea, e mai credibil in rolul de detectiv care se bazeaza pe cultura generala, nu pe bicepsi, tricepsi si fesieri; Paul Bettany da niscaiva fiori in calitate de instrument fanatic; Ian McKellen fura fara discernamant scenele tuturor celor cu care intra in contact. Nu intamplator, bucata de film care contine marea dezvaluire a Cinei cea de Taina e de efect nu pentru ipoteza in sine, ci pentru pasiunea de care actorul englez se lasa furat pe masura ce isi deruleaza expozeul.

Tema muzicala a lui Hans Zimmer e reusita oricum am intoarce-o si face din finalul de nivel 3 (cel pentru chitrosi – vezi mai sus) un moment inaltator, chiar si dupa desumflarile pricinuite de finalurile anterioare.

Pe langa experienta cinematografica placuta, The Da Vinci Code imi staruie in minte pentru ca mi-a oferit o interesanta lectie de viata: pe cel ce se elibereaza de prejudecati il asteapta delicii nebanuite.