Tuse romanesti la Hollywood (inceputul)

Povesteam mai demult despre Jean Negulescu, aventura sa hollywoodiana si cea mai titrata creatia a sa, Johnny Belinda. Acum am mers inapoi in timp la primul film pe care l-a regizat integral, The Mask of Dimitrios.

Negulescu a ajuns sa realizeze aceasta pelicula, dupa ce primise o lovitura destul de grea: nici nu incepuse bine lucrul la The Maltese Falcon (da, da, ati citit bine), ca producatorii l-au inlocuit cu John Houston. O alegere inspirata, de ce sa nu recunoastem, pentru ca a rezultat o capodopera a filmului noir, iar Negulescu, nevoit sa se reorienteze, a dat si el nastere unei creatii remarcabile.

The Mask of Dimitrios incepe cu un cadavru gasit pe malurile Bosforului, pe care autoritatile turce il identifica drept al unui faimos criminal, renumit in intreaga Europa pentru infamiile si cameleonismele sale. Seful politiei turce destainuie la o petrecere cateva detalii din viata si activitatea lui Dimitrios unui scriitor de romane politiste (interpretat de Peter Lorre), iar acesta din urma porneste intr-un periplu european pentru a deslusi pasionanta si misterioasa viata a omului despre care se spune ca e autorul atator si atator faradelegi. Un strain corpolent si cu motivatii obscure (Sydney Greenstreet) il supravegheaza si il insoteste pe nevazute.

Strutura narativa, cu o actiune brazdata de flashback-uri, in care il vedem pe Dimitrios (Zachary Scott) manipuland oameni dupa bunul plac, aduce, evident, cu Citizen Kane, dar Negulescu s-ar fi putut mandri ca a prefigurat un mod anume de construi atmosfera, conferind unui personaj absent o aureola incarcata de admiratie, dar si de adversitate din partea celorlalte personaje; vom regasi aceasta tehnica, peste cativa ani in The Third Man si peste cateva decenii in The Usual Suspects.

Actiunea filmului nu este spectaculoasa in sine, dar, luata pe bucati, este impresionanta. Partile lui Dimitrios sunt subtile studii psihologice despre cat de jos poate impinge cineva lipsa scrupulelor in a utiliza slabiciunile celorlalti, iar cand Lorre si Greenstreet, doi actori cu infatisari aparte si voci unice, impart ecranul, rezulta niste dialoguri cu un umor foarte fin, iar ca privitor, nu stii pe care dintre ei sa-l simpatizezi mai tare, dupa ce, in The Maltese Falcon, nu stiai pe care sa-l antipatizezi mai tare. Daca analizez cele doua filme ale lui pe care le-am vazut pana acum, imi dau seama ca una dintre calitatile incontestabile ale lui Jean Negulescu ca regizor a fost ca stia sa scoata ce-i mai bun din actorii cu care lucra.

Daca in Johnny Belinda l-am simtit pe Negulescu-romanul, in The Mask of Dimitrios l-am simtit pe Negulescu-cosmopolitul, cel care a peregrinat enorm pana sa-si gaseasca un rost in Cetatea Viselor. Aceasta experienta de hoinar i-a folosit in acest caz, pentru ca, prin cateva decoruri si costume, reuseste sa redea sugestiv varietatea locurilor unde se desfasora actiunea.

Singurul neajuns al acestui film este finalul, cam dezumflat, dupa ce orizontul de asteptari iti e hranit cu fel de fel de scene de efect. Dar, daca posteritatea nu l-a blamat prea mult pe Jean Negulescu pentru asta, ar fi culmea sa o facem noi, conationalii lui, nu? 🙂

Tuse romanesti la Hollywood

Jean Negulescu

Imi plac filmele vechi si foarte vechi, adica inclusiv acelea care, spre oroarea multora, sunt alb-negru. Dar nu asta a fost principalul motiv pentru care am ales sa vad Johnny Belinda, ci faptul ca e regizat de Jean Negulescu.

Nascut la Craiova la 1900, romanul Jean Negulescu a avut o viata care ar putea constitui de voie subiectul unui film aparte. A ignorat insistentele parintesti si s-a indreptat spre arte, a bantuit si prin Parisul interbelic, a lucrat la un hotel in Franta, de unde a fost dat afara pentru ca a sedus o clienta. N-a patimit prea mult din cauza asta, pentru ca respectiva, o americanca, era atat de amorezata de chipesul roman, incat l-a luat de barbat si l-a trecut Atlanticul. Asa incepe povestea hollywoodiana a lui Jean Negulescu, care, in timp, a devenit o figura foarte respectata in acest Olimp al cinematografiei si, zica-se, a avut aventuri cu dive grele precum Greta Garbo, Marlyn Monroe sau Sophia Loren (mai multe detalii despre el aveti aici).

Johnny Belinda e cea mai titrata creatie a sa. A avut 12 nominalizari la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun regizor, a castigat pentru cea mai buna actrita (Jane Wyman) in rol principal si a fost surclasat doar de Hamlet al lui Laurence Olivier. Actiunea filmului este plasata intr-o asezare pe care noi am numi-o rurala si urmareste destinul unei fete surdo-mute si sarace, pe care doctorul inimos al comunitatii o invata sa comunice prin semne si sa spere la o viata mai buna. La un moment dat, fata este violata, iar copilul care se naste este pricina unor alte drame si complicatii.

Johnny Belinda are puternice accente melodramatice, inevitabile, data fiind conditia eroinei, si alimentate de atitudinea ambigua a personajului principal masculin (interpretat de Lew Ayres), care oscileaza intre spirit caritabil si dragoste, dar compenseaza masiv la capitolul interpretari. Jane Wyman este superba prin faptul ca se sustrage tentatiei de a fi prea expresiva, asa cum ar fi oricine ar juca rolul unei persoane cu astfel de deficiente, Charles Bickford e un tata aspru si cam din topor, dar iubitor, Agnes Moorehead (de neuitat in rolul mamei in Citizen Kane) e o fata batrana, bombanitoare si acrita, dar care mai pastreaza destule rezerve de umanitate.

Placerea cea mai mare in vizionarea acestui film a rezultat insa din faptul ca am depistat acel ceva care dezvaluie ca aceasta pelicula hollywoodiana este opera unui roman. Cand spui casa si gospodarie la americani, te gandesti la o curte curata, cu gardulet alb si drept, cu gradina cultivata sistematic si strabatuta de carari pietruite. Cadrul in care se petrece cea mai  mare parte a actiunii este o moara saracacioasa, cu un gard cu lanteti inegali si orientati care incotro, cu o batatura murdara, in care iti imaginezi cate un gainat de la pasarile de curte care zburatacesc incoace si incolo. Fata cea surdo-muta cara apa intr-o ciutura si o varsa intr-un jgheab. O atmosfera foarte familiara oricui are rude la tara si se mai si duce pe la ele.

Jean Negulescu si-a petrecut in Romania (la acea vreme o tara foarte rurala, ca si acum de altfel) copilaria si adolescenta si, desi era fiu de negustor cu stare, ma indoiesc ca n-a stat destula vreme si pe undeva, prin vreun sat din preajma Craiovei sau a Bucurestiului. Asa ca, atunci cand a fost pus in situatia sa recreeze viata unor oameni sarmani, a facut-o asa cum stia el de pe meleagurile unde s-a nascut.

Inutil sa mai spun ca acest cadru rural autentic potenteaza si umanitatea care il populeaza si face din Johnny Belinda un film pe care merita sa-l vedeti, fie ca sunteti cinefili sau doar romani.