O alternativă la Zeffirelli

Dacă vă prinde Paştele în faţa televizorului, e greu să nu găsiţi pe vreun post TV mini-seria Jesus of Nazareth, regizată de Franco Zeffirelli, căreia nici măcar ateii habotnici nu-i pot nega calitatea artistică sau grandoarea distribuţiei, pe care o redau mai jos, din simpla plăcere de a trece în revistă atâtea nume mari ale cinematografiei de odinioară:

Anne Bancroft, Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Ernest Borgnine, Christopher Plummer, Peter Ustinov, James Mason, Anthony Quinn, Laurence Olivier, Rod Steiger, Ian Holm, Ian Bannen, Ian McShane, James Earl Jones, Fernando Rey, Ralph Richardson, Michael York.

Însă aceasta nu a fost prima dată când povestea lui Iisus a beneficiat de o punere în scenă de o asemenea amploare şi cu o asemenea desfăşurare de forţe actoriceşti.

The Greatest Story Ever Told precede filmul lui Zeffirelli cu vreo două decade şi este o alternativă interesantă pentru că este produsul unei perioade a Hollywood-ului în care divertismentul şi spiritualul încă mai puteau convieţui cu o candoare irepetabilă.

Filmul regizat de George Stevens poate fi asemuit cu Cleopatra lui Joseph L. Mankiewicz – exorbitant din punct de vedere al costurilor de producţie, fastuos, exasperant de lung şi deloc bine primit în vremea lui.

Pot să înţeleg unele dintre acuzele care i se aduc.

Colorado sau Utah, unde regizorul a ales să filmeze scenele exterioare, nu-s chiar Ţara Sfântă la relief, deşi, luat strict din punct de vedere vizual, peisajele pe care se profilează silueta lui Iisus sunt impresionante.

De asemenea, scenariul este un amestec inegal de texte din Evanghelii si adaosuri din diverse surse, care umplu unele scene şi fac notă discordantă cu poezia exprimării din Biblie.

The Greatest Story Ever Told este astfel departe de omogenitatea din Jesus of Nazareth, fiind mai mult o însăilare de scene memorabile.

Unele impresionează ca realizare, iar aici e de menţionat ca George Stevens a beneficiat de aportul lui David Lean, responsabil cu începutul filmului, în care avem privilegiul de a-l vedea pe Claude Rains în ultimul său rol, acela al lui Irod cel Mare, dictatorul paranoic care ordonă uciderea pruncilor, dar şi de (motiv de mândrie patriotică!) al lui Jean Negulescu, despre care se spune că ar fi lucrat în principal la scenele de pe străzile Ierusalimului.

Altele lasă o amintire de neşters a interpretărilor: în afara protagonistului, despre care voi vorbi imediat, cel mai mult m-a atras duelul dintre vigoarea fanatică şi aproape animalică a lui Charlton Heston ca Ioan Botezătorul şi nihilismul sarcastic al lui Jose Ferrer ca Irod Antipa. Prezenţa lui Donald Pleasance drept Satan deghizat pustnic care îl ispiteşte pe Iisus în pustie e deranjantă exact cât trebuie, iar Martin Landau drept Caiafa şi Telly Savalas drept Pilat din Pont se achită de sarcini potrivit calităţilor lor bineştiute.

De neiertat mi s-a părut lipsa de atenţie faţă de figura Fecioarei Maria, pe care până şi mult prea exaltatul Mel Gibson o omagiază în The Passion of the Christ (şi nu spun asta doar pentru că a fost o creaţie sublimă a Maiei Morgenstern). Lui Dorothy McGuire i se acordă aici doar câteva momente fugitive şi nu cred că versiunea extinsă a acestui film a cuprins mai multe.

Mult criticate au fost apariţiile episodice ale lui Sidney Poitier şi John Wayne. Dacă în cazul primului, care îl joacă pe Simon din Cyrene, cel care îl ajută pe Iisus să îşi poarte crucea pe Golgota, cârcotaşii trebuie să fi fost din rândul rasiştilor, pentru că actorul de culoare are câteva minute de prestaţie non-verbală minunat de expresivă, în cazul celui de-al doilea, vocea legendarului actor de western rostind vorbele centurionului („Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”) mi-a smuls şi mie un zâmbet.

În comparaţie cu prezenţa apăsat transcedentală a lui Robert Powell în filmul lui Zeffirelli, Max von Sydow, la primul său rol în engleză, ne oferă un Iisus foarte diferit, dar nu mai puţin înălţător.

Cu o mimică redusă şi cu o voce în care pildele sale sună cu o oarecare asprime, marele actor suedez a reuşit să îmi îndrepte atenţia către extraordinările formulări biblice, acele cuvinte care au atins atâţia oameni şi au străbătut atâtea veacuri.

The Greatest Story Ever Told?

Nu ştiu, însă este o poveste din care mai avem multe de învăţat.

Impresionism in miscare

Exuberanta senzuala de la Moulin Rougemoulin_rouge1 m-a atras initial catre filmul cu acelasi nume, insa ce m-a pastrat au fost culorile si oamenii care compun povestea unui pictor aparte.

Henri de Toulouse-Lautrec a avut picioare scurte si o viata la fel, datorata in special exceselor la care s-a dedat si pe care pelicula lui John Houston le prezinta, dar le atenueaza un pic, pentru ca personajul central sa se se integreze mai bine in aerul boem, dar si damnat al Parisului.

Jose Ferrer face o treaba excelenta cu partea de sus a corpului, in timp ce partea de jos e subtil ocolita de camera de filmat, infirmitatea lui Lautrec fiind astfel redata eficient intr-o era cand efectele speciale erau in fasa. Ochii sunt principala poarta prin care avem acces la solitudinea care il roade si il face vulnerabil in fata falsei afectiuni si stupid in fata celei reale.

Totusi, in prima parte a filmului, Jose Ferrer asista neputincios cum Colette Marchand in rolul unei tipe de moralitate indoielnica (curat obiect de studiu asupra ramurii manipulatoare a psihologiei feminine) ii fura inima si scenele si de-abia in a doua jumatate reuseste sa isi adjudece intaietatea.

moulin_rouge2

Moulin Rouge impartaseste cu Lust for Life statutul de biografie romantata a unui pictor si chiar se aseamana prin alegerea regizorala de a integra sau sugera opera artistului pe parcursul filmului. John Huston e mai subtil, insa, la capitolul cromatica si nu numai pentru ca registrul lui Lautrec n-a fost exploziv precum al lui Van Gogh.

Vincente Minelli a presarat culori si bucati din tablourile olandezului pentru a fi descoperite de un privitor cu experienta, in timp ce Huston se adreseaza oricui si compune fiecare scena precum o panza impresionista. N-au fost rare momentele cand am ignorat profilul lui Lautrec pentru a admira compozitiile de pe fundal, pentru a savura armonia culorilor si a luminii, insasi esenta impresionismului.

Moulin Rouge se deruleaza lent, insa nu simti trecerea timpului, din acelasi motiv pentru care nu bagi de seama cum te prinde stingerea la Orsay.moulin_rouge3

 

Fundatiile monumentului

Caine mutiny1E interesant cum aspecte care mi se pare ridicole, aspecte care mi se par desuete si aspecte care mi se par formidabile pot coexista in acelasi film.

Imbucurator este ca acele ultime aspecte formidabile le acopera lejer pe restul, astfel incat The Caine Mutiny imi va ramane intotdeauna in minte drept un excelent studiu asupra dilemei: pana unde merge compasiunea fata de o persoana cu probleme psihice si de unde incepe actiunea drastica, menita sa previna urmarile nefaste ale comportamentului acesteia asupra celorlalti?

Acesta ar fi, abstractizat, subiectul filmului. Un tanar de neam, absolvent de militarie (Robert Francis), vrea sa isi demonstreze siesi ca nu e cazul sa se ascunda dupa fusta mamei si isi alege o arma grea: marina. Mai mult decat atat, este repartizat pe un vas paradit, unde domneste o stare de dolce far quasi niente, pornind chiar din capul trebii de la un foarte relaxat capitan (Tom Tully, haios si nominalizat la Oscar). Situatia se schimba cand la carma navei este desemnat un lup de mare cu figura aspra (Humphrey Bogart), care pare chitit sa impuna disciplina esentiala pe niste ape tulburi si in vreme de razboi.

Nu trece mult, insa, si strictetea noului capitan se dovedeste a fi o suma de manii, marunte si meschine, punctate si de pusee de incompetenta care ii pun in pericol pe toti. Cand vaditele sale probleme psihice ating paroxismul, cu potentiale urmari funeste pentru intregul echipaj, secundul ia decizia de a-l revoca din functie, fapt care se cheama revolta (in engleza exista un termen specific – mutiny), pasibil cu pedepse nasoale in fata Curtii Martiale, unde ajunge impreuna cu toti care ii sustin decizia.

Toate intriga pare a sta sub semnul gravitatii, dar are si momente cand o da pe langa. Cel mai consistent exemplu este o idila eminamente inutila a protagonistului celui tanar cu o tipa cu o profesie nu foarte respectabila, care n-ar fi pe placul mamei celei usor castratoare. Pe scurt, o siropeala care putea fi extirpata fara niciun fel de efect advers asupra actiunii per ansamblu. Hilara este si muzica saltareata care acompaniaza cadrele generale ale navei si care se potriveste ca nuca in perete cu drama ce se compune treptat la bordul si in cabinele ei.

Desuetudinea de care pomeneam la inceput caracterizeaza modul in care este reconstituit universul maritim, cu obiceiurile si procedurile sale specifice. Nu e neaparat nereusit, dar am simtit o oarece patina a timpului, similara cu aceea din The Guns of Navarone. Asta e, cateodata nu ma pot dezbara de conditia de om al secolului XXI.

Caine mutiny2

Partile bune ale filmului, care impresioneaza inzecit fata de cat dezamagesc celelalte, sunt interpretarile. Tanarul Robert Francis (decedat, din pacate, la scurt timp dupa ce isi facuse intrarea in lumea cinematografiei intr-o companie putin spus selecta) reuseste sa nu fie coplesit de greii pe care ii are ca parteneri pe ecran. Fred MacMurray este la fel de alunecos cum il stim din Double Indemnity sau din The Apartment, in rolul unui scriitor cinic care isi face serviciul militar cam in lehamite si care demonstreaza ca aceia care expun bine morala nu sunt neaparat cei mai morali; Van Johnson in rolul secundului care isi ia un mare pacat asupra-i impune prin conflictul care i se naste treptat in suflet, intre datoria directa de militar si responsabilitatea mai inalta fata de ceilalti; Jose Ferrer (Cyrano de Bergerac si Toulouse-Lautrec) in rolul avocatului celor implicati in rebeliune debordeaza de metode percutante si isi face simtit talentul in doar 15 minute de aparitie.

Si asa am ajuns si la Humphrey Bogart si la interpretarea sa despre care afirm, fara urma de echivoc, ca este mai buna decat cele care l-au proiectat in nemurire, din Casablanca sau Soimul Maltez. La scurt timp dupa ce adevarata personalitate a celui pe care il intruchipeaza a inceput sa se dezvaluie, am inceput si eu sa simt o senzatie cu de toate. Un pic de teama in fata unui om dereglat, un pic de dezgust fata de pornirile sale, un pic de compasiune pentru suferinta sa si multa, multa incantare pentru modul cum Bogart imi inspira toate acestea. Din cate stiu, in ultimii ani ai vietii (filmul e facut in 1954, marele actor s-a stins in 1957), a suferit de o boala necrutatoare, dar aceasta nu e un impediment aici. Boggie pare a-si hrani energia creativa din durerea care il incerca, o canalizeaza si produce miracolul artei.

Sam Spade si Rick Blaine sunt fatadele monumentului numit Humphrey Bogart, dar capitanul Queeg este una dintre fundatiile pe care acesta se sprijina.

Caine mutiny3