Femeia munceste, barbatul nu

A_Star_Is_Born1Situatia din titlu nu e chiar o raritate, dar, cel putin in Romania, pentru reprezentantii sexului tare, este un motiv de mare jena.

Aceasta jena sta si la baza filmului A Star Is Born, in care un cuplu care incepe total asimetric, adica el de success, ea fara nume, termina fix pe dos, adica ea pe culmile gloriei, iar el la nadir din toate punctele de vedere.

Pelicula lui George Cukor este categorisita drept musical, desi as numi-o mai degraba drama cu multa muzica si cu un scenariu un pic diluat, care se abate de la linia principala (cele doua evolutii, una ascendenta, alta descendenta), pentru a se lasa in voia placerii de a satiriza Hollywood-ul ca masina de fabricat vise si pervertit personalitati.

Imaginile sunt fastuoase, culorile vii, scenografia reusita, insa cei doi protagonisti fac din A Star Is Born un film cu adevarat remarcabil. Fiecare dintre ei e responsabil cu altceva.

Lui Judy Garland ii revine partea de cantat, cu mici adaosuri de actorie, patetice pe alocuri. Interpreta micutei Dorothy a avut, fara doar si poate, o voce uluitoare, puternica si mladioasa in acelasi timp. The Man that Got Away este o melodie care apare devreme in film si, desi ii vor urma alte numeroase bucati muzicale, ramane neegalata si justfica pe deplin fascinatia pe care i-o trezeste personajului lui James Mason.

A_Star_Is_Born2

Acest superb actor beneficiaza de acelasi atu ca si partenera sa de ecran: vocea. Insa, spre deosebire de Garland, James Mason nu canta, insa isi spune replicile cu acel sarcasm englezesc pe care as sta sa il ascult ore in sir. As fi nedrept, insa, daca as spune ca interpretarea sa se reduce la modulatii vocale. Mason se transforma treptat si cat de natural ii permite scenariul (vezi mai sus) dintr-un fante alcoolic si fara grija zilei de maine intr-un fel de epava, stricata mai ales in interior. Sunt cateva scene in doua jumatate a filmului, dureroase in sine, dar exceptional redate, in care afiseaza aceeasi aroganta ca la inceput, dar pe un fond de grimase chinuite si pumni stransi.

Charles Bickford in rolul unui pragmatic, dar binevoitor sef de studio si Jack Carson in cel al lui unui ofiter de presa care minte la fel cum respira (demagogia sa ar putea face subiectul unui film separat, pentru care si o doza de tragic in ea) ii secondeaza pe cei doi in derularea povestii.

A Star Is Born poate fi privit pentru simpla sa calitate artistica, insa nici faptul ca subliniaza cat de sensibili sunt barbatii la a le fi uzurpat rolul nu e de lepadat.

A_Star_Is_Born3

 

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Windmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e castigata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.