Doua dive dereglate

Intr-un excelent interviu luat de Catalin Stefanescu in cadrul emisiunii Garantat 100%, Ethan Hawke vorbea despre Denzel Washington in termeni elogiosi, numindu-l „a great actor who is also a great star”.

Aceeasi caracterizare poate fi atribuita si celor doua nume care se infrunta pe afisul filmului Suddenly, Last Summer.

Katharine Hepburn si Elizabeth Taylor.

Sa ai chiar doar pe una dintre ele intr-o productie e un privilegiu pentru orice regizor, insa iscusitul Joseph Mankiewicz (A Letter to Three Wives, Julius Caesar, Cleopatra sau 5 Fingers) reuseste sa le faca loc amandurora, in asa fel incat sa nu se scada una pe cealalta, ci sa-si potenteze reciproc performantele actoricesti.

Povestea e tributara originii dramaturgice si nu exceleaza prin coerenta sau credibilitate, dar acesta este un neajuns ce trece neobservat, pentru ca piesa originara il are drept autor pe Tennessee Williams, indeobste generos cu interactiunile spirituale sau acide si cu monologurile poetice sau tulburatoare. Mai adaugam la toate acestea si niste decoruri variate si somptuoase si terenul este astfel pregatit pentru magnificul duel/duet.

Un chirurg expert in lobotomii (Montgomery Clift) incearca sa obtina o sponsorizare babana pentru amaratul de spital unde lucreaza (realizat la finele anilor ’50, filmul debuteaza ca un documentar despre spitalele romanesti actuale) de la o doamna de vaza (Katharine Hepburn), putred de bogata, care ii solicita realizarea unei astfel de operatii asupra unei nepoate internate intr-un azil (Elizabeth Taylor). Pretexul este alinarea suferintelor psihice ale acesteia din urma, insa devine rapid evident ca motivul real este sa elimine orice marturie despre sfarsitul tragic al fiului bogatasei, ce survenise in circumstante misterioase.

Cum spuneam, actiunea e prea putin importanta, pentru ca ni se ofera privilegiul de a le vedea la lucru pe cele doua dive (ambele nominalizate la Oscar).

Katharine Hepburn distileaza aroganta aristocratica pana la chintesenta; dispretul superior pe care il afiseaza fata de ceilalti razbate din foarte fine variatii de fizionomie si gestica, in timp ce vocea este a unei veritabile sirene, care te ademeneste sa ii faci pe plac.

De cealalta parte, Elizabeth Taylor nu beneficiaza de timbru vocal la fel de placut, insa uzeaza de intregul corp si de miscari bruste pentru a-si construi personalitatea nevrotica.

Daca inceputul filmului ii apartine lui Hepburn, cu intrarea-i bizantina magnifica, sfarsitul e al lui Taylor, cu explozia-i de traume descatusate.

Un mic amanunt biografic explica extrema placiditate a lui Montgomery Clift: zdrobit si reparat partial dupa un sever accident de masina, acest actor inzestrat, dar dezechilibrat in viata reala, se misca si vorbeste in film ca si cum (cruda ironie) el insusi ar fi fost supus unei lobotomii.

Teatrul si filmul sunt veri primari, care au apucat-o pe cai diferite, dar care se mai intalnesc din cand in cand si o fac lata.

Suddenly, Last Summer este un astfel de festin.

 

Un barbat si o femeie

huston3Huston1

Filme care seamana izbitor s-au mai vazut. Regizori care sa realizeze pelicule cu subiecte cvasi-identice s-au mai vazut. Dar vreunul care sa dea nastere la doua creatii care sunt, in esenta, aceleasi, dar care fascineaza de parca ar fi unice, mai rar.

John Houston face aceasta notabila exceptie. A regizat The African Queen in 1951 si Heaven Knows, Mr. Allison in 1957. In ambele, cate un tip mai taranos si o tip dedicata religiei ajung in situatia de a depinde unul de celalalt pentru a supravietui vitregiilor si pericolelor razboiului. In ambele cazuri, se contureaza si o aventura sentimentala.

Ajungem aici pe taramul diferentelor care dau valoare individuala celor doua creatii cinematografice.

In The African Queen, intre Humphrey Bogart si Katharine Hepburn idila se concretizeaza si are un aer induiosator, pentru ca niciunul nu este la prima tinerete, iar implinirea pe care ambii o gasesc in dragoste ii insufleteste si le da putere sa infrunte primejdiile.

In Heaven Knows, Mr. Allison, frumusetea relatiei dintre Robert Mitchum si Deborah Kerr consta tocmai in barierele care ii separa pe cei doi, desi atractia e evidenta si reciproca: nesiguranta lui sentimentala vs. castitatea ei, vitalitatea lui vs. spiritualitatea ei.

Si intr-un caz, si intr-altul, barbatul este protectorul femeii, iar femeia cea care, prin simpla-i prezenta, ridica barbatului stacheta moralitatii.

huston2

Interpretarile sunt, fara exceptie, extraordinare, desi, in privinta aprecierii exista o diferenta notabila intre The African Queen si Heaven Knows, Mr. Allison. Pentru primul, Boggie a primit Oscarul (unul cam onorific si aproape tradiv, dar a carui absenta ar fi insemnat una dintre cele mai mari nedreptati din istoria cinemaului), Hepburn a fost nominalizata, la fel si Kerr pentru al doilea, numai Mitchum a fost in mod inexplicabil ocolit de aceasta onoare pe care o merita fara doar si poate.

Mici deosebiri se pot contabiliza si la capitolul trama narativa: in primul film actiunea curge, pe masura ce protagonistii plutesc pe fluviul care ascunde pericole nemasurate, iar in al doilea, se acumuleaza pe masura ce se inmultesc privatiunile la care sunt supusi cei doi naufragiati pe o insula unde mai apar si inamicii.

huston4

In ambele filme, regia lui John Huston debordeaza de placerea de a filma la fata locului, in paduri luxuriante si pe relief accidentat.

Acolo, in natura, un mare cineast ofera doua ipostaze ale acestui tulburator si inaltator simtamant uman care este relatia dintre un barbat si o femeie.