Cum l-au ars pe Osama

PrintAVERTISMENT: Cele ce urmeaza, desi contin cuvinte cu sens altminteri peiorativ, sunt laude la adresa regizoarei Kathryn Bigelow.

Ecran intunecat si apeluri disperate din interiorul turnurilor gemene la fatidica data de 11.09.2001. Operatori de urgente neputinciosi in a linisti pe sarmanii prinsi in constructiile pe cale sa se darmane. Liniste timp de cateva secunde.

In segmentul de film urmator, un cetatean cu trasaturi de arab e supus la torturi sistematice de catre agenti CIA.

Reactia privitorului: in cel mai fericit caz, constientizezi ca razboiul modern nu mai are buni si rai, ci rai si foarte rai; in cel mai nefericit, iti scapa un „tu-le muma-n c*r, bine le face” deloc onorabil.

Asta e cinematograful: imagini, sunete, taceri si strigate, pauze si debite verbale, care, ingemanate, te manipuleaza si iti smulg reactii de care nu te credeai in stare.

Kathryn Bigelow reuseste fix asta si apoi exploateaza acest interes stropit cu revolta si te tine mai bine de doua ore lipit cu prenandez de o poveste mai fragmentata si mai putin amuzanta decat cea din Argo, dar la fel de tensionata si cu unele trasaturi care o transforma intr-o realizare unica.

Cum spuneam, pentru ca de la marsavele atentate pana la momentul cand americanii l-au ars pe Osama s-au scurs zece ani, actiunea din Zero Dark Thirty face frecvente salturi in timp, dar asta nu supara, pentru ca, pana spre final, o regasim drept liant pe Jessica Chastain. Unii zic ca interpretarea ei n-are nicio noima, altii dimpotriva. Eu ma regasesc in aceasta a doua categorie, pentru ca, datorita aceleiasi exigente de contructie a naratiunii pe care am mentionat-o mai sus, am lasat la o parte orice pretentie de evolutie organica a personajului.

zero2

Protagonista e o persoana preocupata excesiv de cariera si, ca urmare, cu o viata personala redusa, cu o personalitate un pic labila si cu o incapatanare debordanta. Nu sunt lucruri care transpar pur si simplu, le asamblezi, la fel cum ea asambleaza detalii si face deductii pentru a da de urma lui bin Laden. Nu e nimic grandios in prestatia ei, dar e o umanitate ciuntita si refacuta cu o suprinzatoare sub-interpretare (si cand te gandesti ca Jessica Chastain e pitzipoanca adorabila din The Help!), care o face favorita la Oscar, mai ales ca, nu stiu cum de s-a intamplat, Meryl Streep nu e printre nominalizate.

Ultima bucata a filmului nu o mai are in prim plan pe CIA-ista cea perseverenta, ci pe regizoare, care demonstreaza inca o data dupa ce ne-a spart cu The Hurt Locker ca diferentele intre sexe s-au estompat chiar si in domeniile cele mai privilegiat masculine. Scena interventiei trupelor speciale asupra ascunzatorii lui Bin Laden este realista si filmica deopotriva, nu pompeaza adrenalina, dar inoculeaza masiv un hormon pe care o sa-l numim suspansocitina, asta (Nota bene!) in conditiile in care ii stiam deznodamantul. Care a avut si are si valoare de simbol: pot trece zeci de ani, dar infamia nu ramane nepedepsita.

Zero Dark Thirty n-are lirismul si prestanta sa reediteze performanta lui The Hurt Locker, dar e acolo sus, printre cele mai bune filme din 2012.

1134604 - Zero Dark Thirty

P.S. Pe principiul cine se scuza se acuza, oficialii americanii au sarit ca arsi cand au vazut scenele de tortura (excelent jucate de Jason Clarke si Reda Kateb), la fel cum au facut-o omologii lor din perioada Razboiului Rece cand au vazut interiorul bombardierului imaginat de Kubrick in Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb.

Razboiul sexelor

Asezarea astrelor sau o ciudata coincidenta a facut ca, anul acesta, la Oscaruri, sa se bata pentru distinctia de cel mai bun film, doua productii regizate si pastorite de doi fosti soti.

Unul este Avatar pe care l-a clocit James Cameron ani de-a randul, bagand o carca de bani in el, si altul este The Hurt Locker, pe care ex-consoarta sa, Kathryn Bigelow, l-a scos din te miri ce. Vazandu-le pe amandoua, afirm fara sa sovai ca femeia l-a facut pe barbat de departe si, culmea, aventurandu-se pe un teren masculin prin excelenta: razboiul.

Filmul urmareste infernala sarcina a unei echipe de genisti americani in Irak, care au de infruntat ostilitatea abia retinuta a unui intreg oras, concretizata foarte des prin bombe plantate in cele mai perfide moduri si locuri.

In The Hurt Locker exista doua mari laturi care, si aici e meritul de netagaduit al fostei doamne Cameron, coexista si se completeaza fara vreo urma de artificialitate. Una e tensiunea razboiului purtat impotriva unui dusman invizibil, incredibil realizata prin cadre scurte, rapide, absenta aproape totala a muzicii de fundal, linistea rezultata fiind de-a dreptul insuportabila, si samburii de nebunie pe care ii afiseaza intepretul principal Jeremy Renner atunci cand are de-a face cu o bomba artizanala pe care trebuie sa o dezamorseze in cateva secunde (atitudine care se incadreaza la fix in conceptul poeziei razboiului, pe care l-am descris acum ceva timp).

Cealalta este drama psihologica a soldatilor, pe care razboiul si moartea ii dezumanizeaza si drogheaza sau, dimpotriva, le dezvaluie adevaratele valori ale vietii. Jeremy Renner e punctul unificator al celor doua. Pe cat de fascinant e sa ii urmaresti reactiile in timp ce da de cap unui mecanism al mortii, pe atat de provocator e sa deslusesti ramasitele de camaraderie si umanitate pe care le manifesta de-a lungul filmului. Nici actorii care ii intruchipeaza pe colegii sai de echipa (Anthony Mackie si Brian Gerarghty) nu sunt mai prejos in privinta expresivitatii si a naturaletii. Scurta aparitie a lui Ralph Fiennes in rolul unui dubios vanator de recompense cu accent britanic mi s-a parut un premeditat derapaj in absurd, menit sa accentueze realismul frust al peliculei in general.

Indiferent ce opinie ai avea fata de invazia americana din Irak, e greu sa nu simpatizezi cu personajele soldatilor americani si sa tremuri la gandul ca, in orice moment, ar putea sa fie facuti bucati de vreo bomba pitita intr-un loc oarecare. Nu e manipulare, pentru ca nu exista nicio frantura de apologie a luptei pentru apararea democratiei. E doar compasiune pentru niste oameni care infrunta moartea in numele altora.

Cred ca fenomenul razboiului din Vietnam se repeta si in cazul celui din Irak. Dupa ce pasiunile patriotarde s-au stins, incep sa apara filme mai patrunzatoare (In the Valley of Elah) sau demne de Oscar (The Hurt Locker).