We, Robots

Ce înseamnă să fii creator în zilele noastre?

Mai poți plăsmui ceva cu totul original?

Sau merită să fii numit astfel chiar când sorbi ideatic din multe izvoare?

Acestea erau câteva dintre gândurile care îmi străbăteau mintea în timp ce urmăream The Creator, un film SF care nu face un secret din sursele-i multiple.

Terminator, Blade Runner, District 9, Mercury Rising, The Windup Girl și vasta operă asimoviană cu această tematică sunt referințele pe care le-am identificat eu însumi fără să fac vreun efort special în acest sens.

Dar pelicula lui Gareth Edwards nu e o simplă clonă, pierdută în războiului stelelor al creațiilor de gen, și beneficiază de destule calități care să o recomande.

Povestea este a anti-eroului singuratic și dezamăgit, care își vede loialitatea pusă la la încercare, când îi iese în cale un copil din tabăra adversă, pe care are misiunea să îl lichideze, dar pe care alege să îl protejeze.

Totul are loc pe fondul unui conflict global dintre oamenii organici și replicanții și androizii înzestrați cu inteligență artificială.

Realizarea tehnică e primul lucru pe care îl remarci la The Creator. Ca și în Rogue One, Gareth Edwards optează pentru efecte speciale care au corporalitate și care nu sunt sunt umbre străvezii proiectate pe nelipsitul ecran verde. Unele peisaje, de la metropole futuriste la piscuri himalayene, sunt de-a dreptul poetice.

Apoi, mi s-a părut foarte bine punctat un paradox de care nu e străină nici lumea reală și imediată în care trăim.

Deși universul din The Creator este populat de roboți, acțiunea este pusă în mișcare și deturnată de emoții pur omenești: iubire, ură, paranoia, regrete, aspirații și multe alte din panoplia simțămintelor care mută roți și stele, pornesc războaie și comit orori.

Pentru a reda aceste emoții, e nevoie de o distribuție competentă, iar The Creator o are.

Vitalitatea cu reușite accente dramatice a lui John David Washington nu mi-era străină și nu puține au fost momentele când pe chipul lui am regăsit expresivitatea ilustrului său tată.

Vedeta filmului este însă copila Madeleine Yuna Voyles, care, la doar nouă ani, știe să arboreze un aer vag androgin, necesar condiției androide, și să îmbine drăgălășenia cu amenințarea aluzivă, ca într-o versiune asiatică de The Omen.

Am regăsit cu plăcere ținuta impunătoare și timbrul vocale aparte ale lui Ken Watanabe, iar energia izvorâtă din ură a milităresei jucate de oscarizata Allison Janney e aproape palpabilă.

Deși diferă în multe privințe, The Creator și cel mai recent film Mission Impossible au ceva în comun.

Prin intermediul divertismentului, subliniază cea mai recentă angoasă a umanității – relația cu Inteligența Artificială.

Voi fi oare creatori ai unui destin demiurgic sau artizani ai propriei distrugeri?

Pacaleala cu soparla

godzilla1Cand te duci la un film pe nume Godzilla, te astepti sa vezi pe Godzilla. In cazul acestei versiuni de Godzilla, astepti mult si bine, peste o ora, pentru ca apoi faimoasa soparla uriasa sa aiba un rol cel mult secundar in toata economia actiunii. Asa pacaleala, recunosc, nu mi s-a mai tras de mult la o productie cinematografica.

Pe acest fond de dorinte nesatisfacute vin clisee, ineptii si trageri de timp. Sa zicem ca primele doua categorii de betesuguri sunt specifice blockbuster-elor si abunda si in pelicula din 1998, insa acolo sunt simpatice pentru ca sunt debitate fluent si puse in slujba unei actiuni coerente in neverosimilul ei. Aici, am avut impresia ca realizatorilor le-a placut enorm sa creeze atmosfera de iminenta a dezastrului, fara sa aiba habar ce sa faca sa o valorifice. Un singur lucru le-a reusit: sa confere armatei americane o imagine de incompetenta crasa, de parca filmul ar fi sponsorizat de Gazprom. Sau mai stii.

Sa nu uit de corectitudinea politica, care dobandeste dimensiuni colosale. Toate etniile din creuzetul american isi gasesc intr-un fel sau altul reprezentarea, nimic nou, dar sa faci din Godzilla, mostrul care s-a nascut din vina noastra si s-a intors sa ne bantuie, un personaj aproape pozitiv, un pradator cu rolul providential de a impiedica alte lighioane sa se reproduca, asta e prea de tot. Mai lipseste ca The Joker sa devina un tip cu vagi probleme existentiale, iar Hannibal Lecter un gurmand oarecare.

godzilla2

Foarte dureros a fost si sa vad actori de marca, de calitate, impietriti in niste partituri reduse pana la chintesenta ridicolului: Ken Watanabe e savantul apasat de povara el stie a ce si are tot timpul o figura de parca ii vine sa planga, simpatica Sally Hawkins e asistenta lui si e la fel de speriata, Bryan Cranston e un fel de Cassandra, urla din toti bojocii si nu il ia nimeni in seama, Aaron Tylor-Johnson este soldatul viril, unic posesor al inestimabilei informatii ca tac’su citea nu stiu ce, David Strathairn e amiralul precis in cuvantare, dar cu o permanenta mina nedumerita.

Singurele lucruri simpatice din acest film sunt genericele de inceput. Nu stiu cum au fost cele de final, pentru ca n-am mai avut rabdare pana la ele.

godzilla3