Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!

Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.