La La Gang

Mi se intampla cateodata sa ma pun contra curentului. Nu e chestiune de teribilism, ci de pura preferinta.

Ati putea spune ca, intr-o societate fara restrictii, ca a noastra, nu e asa mare scofala si nu ati gresi prea mult, insa pentru mine, care analizez si corelez ce spune gura lumii, pentru a-mi alege experiente cinematografice reusite, este un efort sa ma opun frontului comun al fanilor pasionali si al criticilor extaziati.

Si, totusi, am s-o fac fara sa ezit si o sa spun ca adulatul Baby Driver se apropie asimptotice de o mare porcarie.

E plina industria hollywoodiana de filme de succes refacute pentru a stoarce bani cu nerusinare, mai ales de la generatiile prea tinere sa isi aminteasca originalele, iar pelicula regizata de Edgar Wright se inscrie in aceeasi meteahna, insa intr-un mod care se vrea mai smecher.

Se iau si se amesteca locuri comune din anii ’90 si ’00, adica masini feroce si urmariri aiuritoare, talhari charismatici, sefi criminali atotputernici, violenta gratuita impotriva personajelor episodice, jafuri de banca neverosimile si un personaj principal care participa la faradelegi impotriva vointei lui, baiat bun, care traieste cu si prin muzica (Blues Brothers?!), cronometrand-si operatiunile in functie de melodii (numele Hudson Hawk va spune ceva?).

Toate acestea sunt amestecate cu nerv hiperactiv, menit, probabil (spun „probabil”, pentru ca la mine nu a mers figura, dar se pare ca altfel a functionat de minune), sa acopere ineptia scenariului, care nu are nici macar superficialitatea simpatica dintr-un Gone in Sixty Seconds, bunaoara.

Cu o exceptie, nici distributia, in frunte cu pustanul in ascensiune Ansel Elgort, si din care mai fac parte altminteri captivantul Jon Hamm si senzationalul Kevin Spacey, nu mi-a cauzat vreo placere mai de doamne-ajuta.

Singurul care mi-a saltat putin psihicul din senzatia acuta ca pierd timpul a fost Jamie Foxx in rolul unui dezaxat; deloc subtil sau original, insa in mare verva a retoricii si manifestarilor psihotice, mi-a provocat acea fascinatie asociata cu disconfortul, pe care o resimt intotdeauna fata de o interpretare reusita a unui astfel de personaj.

Nu stiu daca vocea mea carcotasa se va face auzita in oceanul de entuziasm in care inoata Baby Driver, dar eu mi-am facut datoria si-am incalecat pe-o sa si v-am spus dezamagirea-asa.

 

 

Savurand teroarea

Despre The Usual Suspects a curs multa cerneala si s-au apasat mii de taste, dar o tenie mentala nu-mi va da pace pana nu va voi spune de ce ma fascineaza acest film.

Nu dau detalii despre scenariul abracadabrant, care te pocneste in moalele capului spre final sau despre interpretarile excelente sau despre rezonanta demoniaca a numelui in jurul caruia se invarte toata povestea. Le gasiti pe nenumaratele site-uri despre marile creatii cinematografice ale tuturor timpurilor. Nu pot insa sa nu ii mentionez pe doi actori, care contribuie masiv la acea traire pe care v-o voi descrie imediat: regretatul Pete Postlethwaite, care are un moment scurt, dar sinistru, si Kevin Spacey, prin tot ce face, de la cel mai mic gest, pana la cea mai neinsemnata vorba.

Era o seara obisnuita din cursul unui saptamani si m-am gandit sa profit de oboseala care i-a trimis prematur la culcare pe cei din casa, televizorul ramanand astfel la dispozitia mea, si sa vad de unde si pana unde valva care inconjoara The Usual Suspects. Nu stiu cand s-a intamplat, cred ca destul de devreme, dar, de la un anume moment, am inceput sa am o senzatie ciudata: bataile inimii mi s-au accelerat, dar incercam sa respir mai usor, ca sa nu tulbur ceva ce nu exista decat in mintea mea.

Da, nu mi-e rusine sa recunosc ca am simtit ca ma trec fiorii. Nu dintre aceia brusti, provocati de tipatul isteric al vreunei fetite malefice si de muzica stridenta a horror-urilor contemporane; ce am simtit a fost desteptarea unei spaime atavice, latente, care m-a tinut cat a durat filmul si imi revine in memorie din timp in timp si pe care o incerc chiar si acum, cand scriu aceste randuri. Sunt baiat crescut la oras, dar nu mi-e greu sa recunosc in aceasta teama senzatia de care stramosi din vremuri imemoriale se lasau patrunsi, asezati fiind in jurul focului, noaptea, in timp ce batranii le istoriseau despre forte pe care nu le intelegeau, dar de care stiau ca trebuie sa le fie frica si sa se fereasca.

Asta am simtit eu la The Usual Suspects, un film cu gangsteri, politisti si pistoale.

Intentii onorabile

Trebuie sa fii negru la inima sa nu recunosti eforturile celor care fac un film care, fara sa te dea pe spate sau sa te tina cu sufletul la gura, iti lasa impresia ca a fost muncit cu daruire si cu un dram de idee.

Aceasta idee e concretizata in Moon intr-o baza spatiala selenara, unde un fel de miner-administrator solitar, interpretat de Sam Rockwell, se ocupa de extragerea unui praf de luna pretios si de trimiterea lui pe Pamant, asistat de un computer-robot avansat pe nume Gerty, o varianta mai prietenoasa a lui HAL 9000 din 2001: A Space Odyssey. La un moment dat, personajul face un accident cu un seleno-mobil si de aici se dezvaluie natura existentei sale de clona. Nu va enervati, nu va dezvalui mare lucru, pentru ca nu asta e principala atractie a filmului, ci caracterul sau introspectiv.

Totul e la nivel onorabil in Moon. Atmosfera de solitudine si claustrare e onorabil sugerata, nuanta foarte gri a filmului te transporta onorabil la suprafata lunii, jocul actoricesc multiplu al lui Sam Rockwell e onorabil, adica sustine povestea, dar nu o salta, asa cum face Tom Hanks in Cast Away, iar vocea lui Gerty, interpretata de Kevin Spacey este onorabil de placida, astfel incat sa redea o inteligenta artificiala la limita umanizarii. Acest personaj robotic prilejuieste si exercitiul de stil care mi-a placut cel mai mult – in cenusiul tern si albul enervant de imaculat al imaginilor, singurele pete de culoare sunt emoticoanele pe care Gerty le afiseaza ca sa isi exprima atitudinea in interactiunile cu partenerul sau uman. Onorabil este si mesajul pe care eu l-am desprins urmarind acest film – e nevoie sa te descoperi si sa te accepti inainte de a te elibera de trecut.

Cea mai onorabila si laudabila este intentia realizatorilor de a face un SF ca pe vremuri, fara explozii si salturi in hyper-space, bazat mai mult pe indemnul de a reflecta asupra conditiei omului din toate timpurile.