Dupa cum am mai avut onoarea a va povesti, cand si cand ma aplec asupra unei capodopere a culturii universale, dintr-o curiozitate plurivalenta: sa vad ce anume i-a asigurat perenitatea, ce se mai aplica zilelor noastre si sa vad cum ma simt in contact cu un reper al posteritatii.
Acum a venit randul Cantecului Nibelungilor, eposul medieval al curajului, tradarii, lacomiei, amorului si razbunarii. Subiectul nu mi-era necunoscut, multumita versiunii in proza scurtate a lui Alexandru Mitru, pe care il felicit postum pentru modul cum a stiut sa faca marile mituri ale omenirii accesibile atator generatii.
Si aceasta varianta este in proza, insa traducatorul Claudiu Paradais a compensat faptul nu citim chiar versurile asa cum apar in versiunile originare (fapt care ar fi ingreunat lectura, ce-i drept) printr-o inspirata utilizare de arhaisme, care transpun o parte din atmosfera de vechime, dar si de atemporalitate a poemului.
Dincolo de latura anacronica a Cantecului Nibelungilor, adica aceea a cavalerilor care se lupta pentru onoare si putere, la care se adauga niste amestecuri de perioade si personaje istorice care nu prea aveau cum sa coexiste (fapt care dovedeste ca povestea este rodul unor adaosuri succesive), exista cateva perspective care releva o superba complexitate, generoasa cu interpretarile chiar si in plin secol al XXI-lea.
In primul rand, provenienta personajelor si numele de locuri amintite in text – regii danezilor sau ai saxonilor, Worms (acum in Germania), Metz (acum in Franta), Islanda, dar si vlahii sau pecenegii din armata lui Attila – indica un spatiu european ai carui actori erau constienti de existenta celorlalti, risipind astfel negura asociata cu Evul Mediu. In acelasi timp, reiese si ca notiuni precum „natiune” sau „teritoriu national” sunt de data recenta, iar granitele imuabile pe care le vedem azi pe harti erau de-a dreptul volatile pana acum cateva sute de ani.
Apoi, modul cum sunt conturate personajele este departe de a fi unidimensional. Fiecare dintre protagonistii acestei tragedii – Brunhilda, Kriemhilda, Siegfried, Hagen, Gunther – au si calitati, dar si defecte care ii imping catre decizii gresite sau chiar reprobabile. Aceasta umanitate autentica este, cred, calitatea care a asigurat nemurirea acestei creatii literare.
Nu in ultimul rand, as vrea sa scot in evidenta rolul figurilor feminine in umanitatea si modernitatea poemului. Cand avem de-a face doar cu personajele masculine, actiunea si reactiile nu difera de acelea din Cantecul lui Roland sau alte eposuri cavaleresti: dueluri, ospete, onoare si toate cele.
Dar de fiecare data cand intra in scena chiar si una dintre cele doua protagoniste, Brunhilda sau Kriemhilda, povestea se insufleteste, se incarca de pasiuni omenesti, deseori luciferice, devine familiara si captivanta. Iar cand cele doua regine isi ciocnesc orgoliile, simti aproape aievea cum astfel de inclestari au mutat istoria lumii de pe un fagas pe altul.
Cantecul Nibelungilor este inca un argument ca istoria a fost facuta de barbati, la indemnul sau de frica femeilor.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o paruiala legendara intre doua femei cu personalitati al naibii de puternice.
Republica de Platon
Etica Nicomahica de Aristotel
Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero
P.P.S. Revin cu o adaugire care ma bucura nespus: de curand am descoperit o ecranizare fabuloasa a acestei povesti nemuritoare – Die Nibelungen.
Dateaza din 1924, adica perioada de apogeu a filmului mut, iar regizor ii este Fritz Lang, acelasi care peste cativa ani (in 1927) urma sa ofere omenirii capodopera Metropolis. De fapt, sunt in dilema de a nu ma putea hotari daca nu cumva aceasta productie o surclaseaza prin grandoare.
Substanta povestii tragice si protagonistii Cantecului Nibelungilor sunt pastrate cu multa exactitate, costumele sunt fastuoase, decorurile sunt somptuoase si exista chiar si efecte speciale care, la aproape 100 de ani (!) de la realizare, inca nu par ridicole.
Actorii sunt alesi bine din punct de vedere al infatisarii, iar interpretarile, desi tributare exagerarii filmului mut, transmit zbaterile personajelor, cele mai cutremuratoare trairi revenindu-i, bineinteles, Kriemhildei, ale carei gesturi hieratice imi vor ramane de-a pururi in minte drept chintesenta artei actorului de cinematografie in era de dinainte de sonor.
Am citit in unele locuri ca Fritz Lang s-a lasat putin sedus de proslavirea neamului germanic (intruchipat de un tendentios de aratos Siegfried), in contrapondere cu dusmanii bruneti si chiar maslinii (oare la cine s-o fi gandit?), reprezentati de Hagen sau Brunhilda, sau cu hunii (despre care stim ca veneau din est, oare la cine s-o fi gandit?) cu aluri pronuntat simiene.
Nu exclud ca aceasta mentalitate sa se fi strecurat in modul cum Fritz Lang si-a compus filmul, insa suntem departe de proslavirea Ku Kluk Klan-ului de catre D.W. Griffith in The Birth of a Nation.
Dincolo de controversa, ramane aceasta productie epopeica, in fata careia suratele mai tinere, precum Ben-Hur, Star Wars sau The Lord of the Rings ar putea sa se incline in semn de respect.
Die Nibelungen: Kriemhilds Rache
