Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (7)

Să forfechezi o operă de Shakespeare în scopuri filmice este o operațiune riscantă.

Este o impietate mântuită de un singur lucru: rezultatul de calitate.

Richard III, regizat de tizul său, Richard Loncraine, ajutat la scenariu chiar de Ian McKellen, este produsul unei astfel de compresii reușite.

Povestea îl urmărește tot pe ambițiosul diform și lipsit de scrupule, care calcă pe cadavre pentru a ajunge pe culmile puterii, însă acțiunea este plasată într-un Albion interbelic, aristocratic și fascistoid, iar personajele pe care le manipulează, seduce și omoară sunt reduse la minimul necesar interacțiunilor care îi relevă sinistra personalitate.

Chiar și schematici, acești pioni care cad unul după unul în fața unui nebun cu aspirații de rege benefiază de interpretări ale unui distribuții fabuloase: Annette Bening, Nigel Hawthorne, Maggie Smith, Robert Downey Jr., Jim Broadbent sau Kristin Scott Thomas.

Dar, ca într-o aplicare extremă a principiului lui Pareto, Ian McKellen ocupă cea mai mare parte a timpului și aproape monopolizează tot ce înseamnă admirație generată de acest film.

Rolul lui Richard III este unul care nu prea lasă loc de manevră și ambiguități (așa cum este cel al lui Shylock, de pildă), fiind mai mult un prilej pentru un actor să-și etaleze capacitatea de a etala duplicitate, sarcasm și abilități fizice, dar și pentru un privitor de a se delecta cu spectacolul unei infamii pe care, și fără s-o recunoască, ajunge să-o savureze.

Ian McKellen este încântător prin expresivitate chiar și în cele mai sumbre momente ale sale. Ritmul alert al desfășurării secvențelor care îl au în prim-plan nu știrbește cu nimic din elocvența manifestărilor și din plăcerea pe care o provoacă.

Dimpotrivă, la final, m-am pomenit rememorând o mulțime dintre scenele în care figura schimonosită a trecut de la un aer mieros la o căutătură odioasă și simțind o încântare pe care de obicei o asociez cu retrăirea unor experiențe pozitive și contemplative.

Acesta este miracolul artei!

Decorurile și costumele din Richard III sunt atât de reușite, încât îți atrag atenția chiar și dacă filmul nu îți lasă prea multe momente de răgaz. În special, ideea de a folosi actuala clădire a Modern Tate Gallery, profilându-se în depărtare drept un Turn al Londrei mai lugubru decât cel real, mi s-a părut strălucită, ca și modul în care una dintre replicile legendare ale piesei (nu vă jignesc, spunându-vă care) este integrată unui univers lipsit de necuvântătoare.

Astăzi este 23 aprilie, data morții lui William Shakespeare.

Cel puțin așa spun enciclopediile, precum că, grație unui Richard III precum cel al lui Ian McKellen, bardul din Stratford-upon-Avon e la adăpost față de sistematica ofensivă a nemilosului Timp.

Traversarea Atlanticului

Alianta anglo-americana e solida si se manifesta la greu pe plan geopolitic, dar e foarte interesant s-o vezi si in filme. Salmon Fishing in the Yemen e o ilustrare impecabila a cat de stransa este colaborarea anglofonilor de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Un seic plin de petro-dolari si cu proprietati in Anglia da de veste firmei care ii administreaza banetul in Albion ca vrea sa introduca somoni si pescuitul lor in tara de bastina, Yemen. Evident ca suna a promisiune electorala din Romanica, dar, cand initiativa vine de la unul care isi muta lichiditatile cu tirul, trebuie luata in serios, asa ca o consultanta* de la respectiva companie (Emily Blunt) contacteaza un reputat expert in pesti si pescuit de la un fel de APIA britanica (Ewan McGregor). Acesta califica proiectul drept o idiotenie si raspunde in consecinta, dar insistenta consultantei**, precum si masinarii de ordin politico-functionaresc, in care isi vara coada si ofiteresa de presa a primului ministru britanic (Kristin Scott Thomas), il imping sa ia parte la el.

Cam pana aici actiunea se petrece, stilistic vorbind, in Anglia lui Jerome K. Jerome sau P.G. Wodehouse. Sicanele la care e supus McGregor (foarte simpatic in bucata de film care ii cere sa faca pe tocilarul de varsta a doua) de catre sefi ca sa accepte ideea fantezista sunt delicioase, iar viata sa conjugala are cel mai curat aer britanic, demential redat si in A Fish Called Wanda. De partea cealalta, consultanta*** isi face rost de un gagic ofiter, de care n-are parte prea mult, pentru ca e trimis in misiune sa ii escorteze pe Traian Basescu, Crin Antonescu si Victor Ponta pe un camp minat in Afganistan (mai precis, sa se asigure ca nu rateaza vreuna).

Cand cei doi protagonisti se apuca sa transpuna in practica viziunea piscicola a seicului (interpretat de Amr Waked – un tip interesant, la fel ca si ideea sa din film, spre deosebire de cele ale seicilor din lumea reala, care dau bani garla unor gelati agramati din fotbal), Salmon Fishing in the Yemen se muta usurel in SUA. Apare idila, apoi drama sentimentala, seicul baga filosofii adanci, ca un Jedi veritabil, iar Ewan McGregor se scutura de alura de profesoras si ia un aer mai viril, de Obi Wan aflat in vacanta. Numai Kristin Scott Thomas ramane consecventa rolului de vipera politicianista antipatica, aducandu-mi aminte de Corina Cretu (asta pentru cei care s-au nascut cu mult inainte de descalecatul lui Voda Basescu cel Detestat de boierii parlamentari hicleniti).

Evident, filmul scade in calitate in atare conditii, dar nu atinge vreun prag inferior, astfel ca nu i se poate suspenda epitetul de placut.

*, **, *** – De ce in cercetarile de laborator au inceput sa se foloseasca mai degraba consultanti decat sobolani?

Consultantii sunt mai numerosi decat sobolanii, tehnicieni din laborator se ataseaza mai putin de consultanti si exista unele lucruri pe care sobolanii refuza sa le faca.

Sunt sigur ca acestia doi s-au mutat intr-o casa in Popesti. Mai precis, o casa in Popesti Leordeni.

O ecranizare reusita

CONFESSIONS OF A SHOPAHOLIC

The Secret Dreamworld of a Shopaholic  de Sophie Kinsella, tradusa destul de fad in romana Ma dau in vant dupa cumparaturi, este o lectura obligatorie pentru orice barbat. Cartea e scrisa de o femeie pentru femei, dar pentru noi, sexul tare (de cap uneori), este o ocazie rarisima de a intra in mintea lor, de a explora resorturile intime care le fac sa arunce banii de chirie pe haine si sa petreaca exasperant de multe ore in magazine.

Un bestseller care a avut continuari gen Ma dau in vant dupa cumparaturi la New York, cu bebe, cu catel, cu purcel etc. nu putea sa scape neecranizat. Realizatorii filmului Confessions of a Shopaholic au avut insa inspiratia sa inteleaga esenta cartii (patima pentru cumparaturi) si nu sa se preocupe sa o traspuna literal.

In rolul principal mi-as fi imaginat-o pe Reese Witherspoon, pentru rolul ei delicios din Legally Blonde, dar alegerea Islei Fisher n-a fost rea; tipa a reusit sa creeze un amestec simpatic de naivitate, inima buna si pofta vestimentara insatiabila. Restul distributiei completeaza placut povestea: John Goodman e tatal simplu, dar de treaba, iar Kristin Scott Thomas face un rol de zeita inaccesibila si tiranica a modei la fel de reusit ca al lui Meryl Streep in The Devil Wears Prada.

Situatiile sunt amuzante si curg placut pana la inevitabilul happy-end.