Batranetea e grea

UmbertoDDa, stiu, n-am descoperit cine stie ce. Oricine e constient ca batranetea e grea. Oare? Vad atata scarba pe fetele unor tineri cand interactioneaza cu batrani (parca ar spune: de ce-or mai trai astia sa-mi ia oxigenul si spatiul vital?), incat tind sa-i dau dreptate lui Konrad Lorenz.

Cum de-am ajuns, din nou, la aceasta concluzie? Am vizionat Umberto D., un film apartinand neorealismului italian al anilor ’50, care prezinta o situatie similara cu a perpetuu-realismului romanesc contemporan. Protagonistul este un cetatean in etate, fost functionar, fara familie, care se zbate sa supravietuiasca unui trai tot mai scump, intr-o societate pe trei sferturi pauperizata.

Drama cea mai mare a lui Umberto este ca proprietara camarutei in care locuieste vrea sa-l dea afara, pe motiv ca intarzie cu chiria, scopul real fiind de a-si curata casa de orice priveliste neplacuta care l-ar putea atinge pe logodnicul ei. Filmul urmareste stradaniile sale de a face rost de bani si de amana durerosul deznodamant.

Stilistic, Umberto D. se apropie mult de Ladri di biciclette: aceeasi imagine alb-negru care potenteaza mizeria, tehnici similare de a smulge intristarea privitorului si aceeasi ariditate in expresie, fapt paradoxal, daca ne gandim ca aceste doua realizari cinematografice remarcabile vin dintr-o societate pe care eufemistic o putem numi volubila.

Umberto D. se distinge insa de ilustrul predecesor printr-o mai puternica reliefare a personajului principal; spre deosebire de tandemul tata-fiu din Ladri di biciclette care mizeaza pe emotia interactiunii dintre cei doi, batranul Umberto are o personalitate complexa: e irascibil, cam prea strict, un pic ipohondru, dar are simtul responsabilitatii, e cinstit, sociabil cat se poate si, mai presus de toate, e demn.

Aceasta din urma calitate, pretuita in general, tocmai pentru ca e atat de abstracta, se materializeaza in persoana lui Umberto intr-un mod pe care nu ma sfiesc sa-l numesc grandios. Exista un moment in care Umberto aproape ca se coboara sa cerseasca, dar nu reuseste, iar schimbarea brusca a atitudinii sale are o maretie care o depaseste chiar si pe cea a Panteonului in fata caruia se desfasoara aceasta scena.

UmbertoD3

Filmul este regizat de Vitorio De Sica care mi-a castigat respectul si altfel decat prin extraordinarele-i calitati artistice. Inceputul contine o dedicatie a cineastului catre tatal sau. Astfel, De Sica nu mai este doar naratorul glacial care ne conduce prin drama, ci devine el insusi primul care isi pleaca fruntea in fata sortii crude la care sunt condamnati batranii care, mai bine, mai rau, au muncit intr-o societate de un fel, ca sa se vada marginalizati intr-una de alt fel.

Cel mai apropiat suflet de cel al lui Umberto este catelul sau, iar relatia dintre aceste doua suflete m-a ajutat sa accept ceva. Inainte de a spune ce, declar ca nu agreez cainii vagabonzi, nici pe aceia care ii ingrijesc cu fatisa obstinatie (de regula, batrani).

Umberto D. mi-a demonstrat, insa, o capacitate uimitoare a artei: te face sa intelegi si ceea ce nu-ti place.

UmbertoD2

Dilema capodoperei

E greu ca, dupa o lunga suita de filme contemporane, sa comentezi unul clasic, asa cum este Hotii de biciclete, regizat de Vittorio De Sica.

Mai ales ca vorbim de o capodopera. Vedeti, tocmai asta e chestiunea sacaitoare! Sunt nevoit sa folosesc cuvinte care au fost atat de uzate, de multe ori fara nicio justificare, asa ca, acum, cine il aude, isi zice: ia uite si la asta ce limbaj de lemn are!

Numai ca, in privinta Hotilor de biciclete, nu am prea multe alternative. Cum sa il descriu altfel: o bijuterie, o productie grandioasa prin simplitatea ei, o incununare a artei cinematografice? Greu, greu…

Dificultatea e sporita si de subiectul aparent prea putin palpitant. In Italia de dupa razboi, viata e grea si locuri de munca sunt putine (e criza, ca sa le usurez decodificarea celor care si-au bagat cuvantul asta in baza vocabularului). Un barbat cu familie are sansa de a primi o slujba bunicica, dar are neaparata nevoie de o bicicleta. Sotia sa isi rupe de la inima si vinde asternuturile si indispensabilul mijloc de locomotie intra in posesia familiei. Numai ca, inca din prima zi de munca, omului ii este furata bicicleta, iar acesta porneste a doua zi, impreuna cu fiul sau, sa o gaseasca in labirintul orasului Roma.

Din aceasta simplitate izvorasc marile calitati ale filmului: realismul si intensitatea trairilor. Speranta, amagire, cearta, disperare, toate se succed si se impletesc, gratie interpretarilor tatalui si fiului. Ajung din nou in acel punct nevralgic – cum sa le descriu: remarcabile? impecabile? geniale?!?!

Senzatia de neputinta in a descrie o capodopera e pretul inevitabil pe care trebuie sa il platim pentru existenta ei.

Nu cred ca exista taxa mai draga mie decat asta.