O nazistă ne-a făcut bine

Aceste Jocuri Olimpice de la Tokyo din 2021 sunt aparte, fără doar și poate.

Așa că se cuvine a fi marcate cu rememorarea unei alte ediții, care a prilejuit o realizare cinematografică pe care nu o putem ocoli, indiferent cât de neplăcute ne-ar fi anumite aspecte ale ei.

În 1936 a avut loc la Berlin o ediție a Jocurilor Olimpice pe care Hitler le voia o supremă și peremptorie dovadă a puterii sale și a supremației ariene.

I-a revenit aceleiași Leni Riefenstahl (autoarea monumentalului Triumph des Willens) sarcina să redea probele sportive și performanțele germanilor cu precădere într-un mod cât mai laudativ, iar această mare cineastă, căci nu-i putem spune altfel, ne-a oferit un spectacol care impresionează și astăzi.

Documentarul pe care l-a realizat beneficiind de același colosal sprijin logistic este împărțit în două – Olympia: Fest der Völker (Festivalul Națiunilor) și Olympia: Fest der Schönheit (Festivalul frumuseții).

Prima parte abordează manifestările sportive de ansamblu și, pe lângă o mare valoare documentară (compari probele și performanțele de ieri și de azi), prilejuiește delicioasa experiență de a vedea cum atleți americani de culoare, în frunte cu figura luminoasă a lui Jesse Owens, iau medalii de aur chiar sub privirea înciudată a lui Hitler.

Cea de-a doua parte privește disciplinele sportive mai îndeaproape, iar dacă unele sunt înfățișate convențional, deși cu acea vivacitate pe care acum o considerăm din oficiu la transmisiunile televizate contemporane, altele, precum scrima sau săriturile în apă beneficiază de o tehnică de filmare care le ridică până pe culmi de poezie a mișcării și ode închinate esteticii corpului uman.

Cu toate că a fost o nazistă înfocată, Leni Riefenstahl ne-a făcut mult bine.

Ne-a arătat ce este un kalokagathon.

Ne-a demonstrat că integritatea de cineast este atât de puternică, încât rezultatele nefavorabile regimului pe care îl slujea n-au fost cenzurate.

Mai presus de toate, ne-a pus în fața efortului de disocia arta de ideologie.

Iar ăsta e un sport pe care merită să îl practicăm cu toții.

Vreau o lume cu piramide

Într-un film pe care l-am văzut recent, unui personaj i se adresează o întrebare de o profunzime esențială:

Vrei să trăiești într-o lume cu sau fără piramide?

Răspunsul atârnă foarte mult de ce înțelegem prin ”piramidă”.

Piramida este simbolul realizărilor ieșite din comun de care e în stare civilizația umană.

Piramida este, însă, și simbolul asupririi celor mulți pentru satisfacerea vrerii unuia singur.

Triumph des Willens (Triumful Voinței) al lui Leni Riefenstahl este o piramidă, cu toată ambivalența semnificațiilor de mai sus.

Filmul este un lungmetraj de propagandă, menit a slăvi imaginea lui Adolf Hitler și a Partidului Nazist, așa cum își propun a se afișa în cadrul congresului ținut cu mare fast și desfășurare de forțe la Nürnberg în 1934.

Subiectul are șanse să stârnească repulsie multora, însă, ca artefact al începuturilor cinematografiei, dar și ca valoare documentară, este neprețuit.

Chiar și fără a beneficia de informații despre modul cum a fost realizată această producție, nu poți să nu fi impresionat de cadrele excepțional compuse, de deplasarea impecabilă a camerei și de montajul care alternează prim-planuri cu imagini de o amploare înspăimântătoare.

În volumul 1001 de filme de văzut într-o viață, eforturile din spatele acestei impecabile și monstruoase mostre de publicitate politică apar ca deopotrivă de fascinante:

Riefensthal a dispus construirea unor noi poduri și căi de acces, a unor turnuri de iluminat și șine speciale pentru aparatele de filmat, chiar în centrul orașului. Desfășurând 30 de aparate de filmat și o echipă de 120 de tehnicieni […] documentarul, după șase luni de montaj, a fost redus la două ore, compus din secvențe selectate cu grijă și reprezentând circa 3 la sută din lungimea inițială a peliculei […].

Dincolo de analiza sintaxei fără cusur, pe care niciun manual de cinematografie serios nu ar trebui să o ocolească, a viziona Triumph des Willens după ce evenimentele au continuat și au avut deznodământul pe care îl cunoaștem prilejuiește niște revelații surprinzătoare.

Ca pasionat și veșnic învățăcel al istoriei, mă străduiesc și cred că reușesc mulțumitor să o citesc și o analizez sine ira et studio. Așa l-am putut urmări pe Hitler pe întreaga durata a filmului, fără vreo senzație de greață, cu răsplata remarcării mai multor aspecte.

Verva oratorica era incontestabilă, însă exista în persoana și manifestările sale o doză considerabilă de bufonerie. Printre multe alte detalii, am sesizat și că se ridica în vârful picioarelor în momentele de mare emfază.

Așa cum procedează și Donald Trump.

Pe de altă parte, în comparație cu aplombul pe care îl punea în fiecare discurs, cele a ciracilor săi erau mediocre spre ridicole.

Toți, fără excepție, țipau din toți bojocii, așa că o mică lecție este că dogonii aveau mare dreptate obligându-i pe cei care voiau să ia cuvântul în adunarea bătrânilor să stea într-o încăpere cu tavanul jos.

Apoi, este aproape rizibilă tentativa lui Hitler, dar și a noii conduceri a trupelor SA, de a mima coeziune, deși filmul este făcut după Noaptea Cuțitelor Lungi.

Vorba ceea: Când știi că un politician minte? I se mișcă buzele.

Figurile care l-au înconjurat pe Führer în sinistra lui epopee n-au nimic glorios la rându-le. De pildă, Hermann Göring mi s-a părut un fanfaron fără nimic cazon în ținută, ci mai degrabă un individ care nu se dă jos din mașină decât ca să mai ia o shaorma cu de toate.

Ne imaginăm Germania nazistă drept complet acaparată de Hitler și mașinăria sa instituțional-propagandisticp.

Discursurile din documentarul lui Leni Riefenstahl relevă că, deși ajunși la putere, național-socialiștii încă mai aveau de lucru, deci încă mai erau entități care le-ar fi putut fi potrivnice.

Aceasta este o lecție în sine – nicio dictatură nu cade din cer, instaurarea ei este un proces complex și care necesită timp.

Timp în care opoziție are obligația să facă tot ce poate pentru a-i pune stavilă.

Mai presus de toate extrapolările, însă, Triumph des Willens mi-a definitivat răspunsul la interogația cu care am început acest articol:

Vreau o lume cu piramide, dar nu cu unele noi.

Vreau o lume în care să protejăm și să studiem piramidele vechi.

Au multe învățăminte de dezvăluit.