Să purcedem către Oscarurile din 2020

Ultimele două filme ale lui Quentin Tarantino, Django Unchained şi The Hateful Eight mi-au relevat un cineast care îmbătrâneşte şi îşi pierde direcţia, de parcă i-ar ţiui urechea artistică interioară.

Once Upon a Time in… Hollywood păstrează aceleaşi semne ale senectuţii care avansează, însă are şi răbufnirile geniului care ne-a oferit Pulp Fiction sau Inglorious Basterds.

Tarantino încearcă aici să îşi împace eterna nostalgie pentru cultura trecutului cu gustul pentru macabru şi violenţă paroxistică, dar parodică.

Impresia generală e că s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma, iar ansamblul său de referinţe şi medii în care are loc acţiunea este şubred, însă, dacă ne referim doar la modul cum răsuceşte tropii western-ului, îi iese excepţional. Nu numai că pătrunde în spatele unui gen cinematografic care a avut o influenţă asupra mentalului colectiv asemănătoare cu a basmelor (titlul are mult tâlc, după cum veţi constata treptat), dar îşi mai şi compune propriul western.

Bucata în care Brad Pitt (a cărui interpretare este ea în sine o expresie a eroului acestui tip de filme) pătrunde în comunitatea aridă şi sinistră de hippioţi are toate ingredientele unui western: praf mult, tensiune, un protagonist care înfruntă un oraş ameninţător şi tăcere tulburată de rafale de vânt.

În aceste momente, ca regizor de sintaxă, Quentino îşi atinge vârful în Once Upon a Time in… Hollywood.

Cât despre ipostaza de regizor de actori, îmi face o deosebită plăcere să spun că este cea peste care nu se văd anii care au trecut.

Foarte simplu spus, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt sunt încântători.

Primul are un rol care îl poartă de o parte şi de alta a artei actorului, de la sevrajul alcoolului şi gloriei trecute la puseele de talent în faţa camerei de filmat, rezultatul fiind o creaţie de o complexitate formidabilă, ca să nu mai zic de savoare, demnă de Oscar mai dihai decât cea din The Revenant.

De cealaltă parte, Brad Pitt n-are o partitură care să impresioneze scenă cu scenă, ci ca un întreg. Până la ultima jumătate de oră, când lasă zăgazul expresivităţii să cadă într-un mod delirant de amuzant, rolul său este al arhetipului eroului de western. Taciturn, gonind peste munţi şi câmpii (nu pe cal, ci pe cai putere), puternic fizic, dar şi integru psihic, măsurat în vorbă şi faptă, Pitt reuşeste să ni-i trezească în amintire pe grei precum John Wayne sau Clint Eastwood. Bate vânt de Oscar şi în cazu-i.

Până la un moment dat, despre preafrumoasa Margot Robbie eram pregătit să spun că este un bibelou umblător, însă îi revine o scenă-cheie, menită a ne face să înţelegem că, dincolo de bănet, glorie şi huzur, un actor trăieşte şi pentru plăcerea, aprobarea şi dragostea spectatorilor.

Am deja câţiva ani de când urmăresc previziuni avizate, aşa că, bazându-mă pe acestea şi pe fleru-mi de cinefil, vă declar:

Am pornit-o spre Oscarurile din 2020!

La naiba, Tarantino!

DjangoAcum ceva timp imi intitulam altfel un articol despre Tarantino si mi s-a parut potrivit sa variez ca sa arat cat se poate modifica perceptia unui om despre munca si personalitatea altuia.

Impresia generala despre Django Unchained s-ar putea rezuma prin spusele unei cunostinte care lucreaza in domeniul medical: de la o varsta incolo, ce poti intr-un an, nu mai poti si in anul urmator. Asa si cu acest special regizor, care, fidel obiceiului sau de a aparea episodic in propriile productii, joaca si aici un rol episodic, dar pentru mine, foarte relevant din punct de vedere simbolic.

Supraponderal, fara prea mult suflu, dar cu aceeasi expresie zeflemitoare, cu haine care nu stau prea bine pe el, Quentin Tarantino este chintesenta lui Django Unchained, adica a celui mai slab film pe care l-a facut pana acum, inferior chiar si seriei Kill Bill.

Din punct de vedere al interpretarilor, pelicula e rupta in doua: prima parte ii apartine lui Christoph Waltz, mai putin odios ca in Inglorious Bastards, dar cel putin la fel de fermecator prin maniere si accent. A doua e a lui Leonardo DiCaprio dezlantuit, un halucinant amestesc de diavolesc si şarm, secondat de un excelent Samuel L. Jackson, un bad mother fucker mai ramolit, dar bad mother fucker fara doar si poate.

Django2

Astia da.

Aceste trei intepretari dovedesc ca Tarantino inca mai stie sa scoata ce-i mai bun din actorii pe care ii are la dispozitie; insa, nici abilitatea asta nu mai e fara cusur, pentru ca, in ambele bucati ale filmului, il avem pe cel care ii da si numele, adica pe Jamie Foxx alias Django, sclavul devenit vanator de recompense si care incearca sa-si recupereze nevasta de pe plantatie. Acest protagonist nu-i nici erou, nici anti-erou, ci doar un monument de insolenta cu darul de a scoate din sarite pe oricine. Ca o fi vina lui Tarantino ca asa i-a dat indicatii, ca o fi a lui Jamie Foxx ca asa a inteles sa-si construiasca personajul, nu stiu. Un lucru e cert, insa: strica tot fofleiul la care muncesc ceilalti trei.

Ceva sigur tot am sa-i imput lui Tarantino: western-ul e una, chestiunea sclaviei e alta. O oarecare apropiere cronologica nu le face neaparat compatibile intr-un film, mai ales daca insisti sa le lungesti si ingrosi pe amandoua. Daca o sa aratati cu degetul spre Kill Bill ca un alt exemplu de melanj de genuri cinematografice, mai si intrebati-ma daca mi s-a parut intru totul reusit; iar raspunsul ar fi nu. Dar in Django Unchained nu mai e vorba de cusaturi cu ata alba, ci de o falie pronuntata, care se vede si se simte.

Django3

Asta nu.

Daca mai socotim si personajul principal cel enervant, atunci momentele razlete care sunt intr-adevar delicioase nu mai pot, sarmanele, sa combata impresia proasta pe care mi-a facut-o Django Unchained.

Asta e, oamenii imbatranesc. Iar Quentin Tarantino e om.

Despre perfectiune

Lunga perioada in care laptopul care mi-a suportat ideile a fost dus departe s-a sfarsit. Reiau asadar veleitatile mele critice scriind despre acel film care a rupt gura targului: Inception.

Martori oculari si partasi cu mine la vizionarea lui, in acelasi timp persoane care imi cunosc personalitatea, au declarat ca in primele 30 de minute am fost sceptic. Confirm aceasta afirmatie, explicand ca aceasta stare a mea era in parte generata de faptul ca inca nu prinsesem spilul. Totusi, dupa ce m-am mai lamurit in aceasta privinta, alura de film clasic de heist (spargere executata de mai multi, in stil mare si inteligent) n-ar fi fost suficienta sa ma impresioneze atat de mult, daca n-ar fi fost scara grandioasa la care a fost gandita.

Nu are sens sa tulbur placerea celor care inca nu au vazut Inception spunandu-le prea mult despre poveste; e suficient sa stie ca e un Ocean’s Eleven in cheie onirica; mai multi se aduna sa faca ceva, iar seful lor, desi genial, are o problema cu fosta.

In privinta partii cu visele am sa tac chitic; nu o sa spun decat ca ingeniozitatea scenariului nu e depasita decat de modul impecabil in care e parcurs si manipulat. Din 150 de minute ale filmului, vreo 120 mintea mea a cautat cu asiduitate o scapare, o greseala, o crapatura in esafodajul narativ, care sa contrazica flagrant logica interioara cu care il filtram. Memoria a fost insa cel mai vajnic aparator al acestui film, iar cand elemente disparate si-au relevat sensul, cand multitudinea de planuri narative s-au conturat intr-o osmoza fara cusur, cand am fost nevoit sa recunosc ca nu am ce sa-i reprosez, atunci ei da, pot spune ca m-am indragostit de Inception.

Personajele si interpretii lor au contribuit la acest sentiment. Leonardo DiCaprio se achita cu brio de sarcina ambivalentei, Joseph Gordon-Levitt e retinut, dar il prinde asta, Ellen Page dovedeste ca s-a maturizat de cand a nascut (aviz cunoscatorilor), mai putin cunoscutul Tom Hardy smulge multe zambete, iar Ken Watanabe emana o charisma pe care nu i-am mai vazut-o de la The Last Samurai incoace.

Vazand acest film am inteles un lucru. Perfectiunea nu exista in sens absolut, ci este doar un reper raportat la un nivel de asteptari. Daca e sa socotesc de la al meu, Inception e perfect.

Of, of si mai, mai

Body of Lies este un film cu spioni. Este cu Russell Crowe si Leonardo DiCaprio. Este regizat de Ridley Scott. La inceputul a foarte multe scene apare scrisul ala sacadat si patratos specific celor mai multe dintre filmele cu si despre spioni. Actiunea se petrece in mare parte in Orient, prin Irak, Iordania si Dubai.

Daca va intrebati de ce tot enumar aceste amanunte aparent inutile, n-am sa va mai tin in suspans si am sa va divulg ca incerc sa trag de timp, pana imi vine ceva relevant si inspirat in minte despre acest film care nu are nimic nou, nimic palpitant si nimic memorabil.

Body of Lies e facut intr-un mod obosit, asa cum te duci la lucru luni dimineata, fara nicio tragere de inima, iar cei implicati in realizarea lui, de la actori (incercand sa para dur de tot, DiCaprio a reusit contraperformanta sa imi aduca aminte de Titanic), pana la regizor, toti au facut cinste categoriei pe care superba critica Magda Mihailescu a numit-o ”cinematograf alimentar”.

Măcar să mănâncă și gura lor ceva