O capodopera anuntata

In the Mood for Love este o capodopera. Daca nu ma credeti, cautati pe Google si o sa va potopeasca parerile laudative.

Responsabil pentru aceasta sublima realizare cinematografica este Wong Kar Wai, un regizor blagoslovit cu o rarisima combinatie de indemanare si poezie.

Insa apogeul carierei n-a venit intamplator. Mergand pe cronologia inversa a filmografiei sale, bifam agitatul, dar pitorescul Fallen Angels, amuzantul si patrunzatorul Chungking Express si ajungem la Days of Being Wild.

Cu o decada inainte de In the Mood for Love, Wonk Kar Wai manifesta deja multe dintre calitatile care i s-au consolidat pe parcurs: melancolia subiectului, virtuozitatea vizuala, montajul alert, dar fluid si melodii de fundal alese anume sa iti staruie in minte mult dupa terminarea fimului.

Pentru ca multe dintre aceste elemente stilistice imi erau cunoscute sub forme mai cizelate din creatiile ulterioare, aici m-am putut concentra pe detalii; unul anume m-a incantat – modul de a compune cadrele cu doua figuri umane. Le-am putea numi chiar tablouri, nu doar pentru ca au o angulatie desavarsita, ci pentru lentoarea care iti prilejuieste o contemplare prelunga. In sfarsit, am gasit un cineast care rivalizeaza cu Ingmar Bergman in preamarirea frumusetii chipului uman.

Mergand pe firul operei lui Wong Kar Wai, e interesant de observat cum i-a evoluat estetismul. In the Mood for Love este rafinat in cele mai mici detalii, propune o frumusete ideala, platonica asa cum este si idila celor doi protagonisti (sau nu?). Days of Being Wild, cu toate similaritatile ce decurg dintr-o paternitate regizorala comuna, are un aer mai carnal, mai palpabil, emotiile sunt mai tari, mai usor de decelat.

Povestea prezinta o structura mai degraba cartilaginoasa, avandu-l in prim plan pe un tanar amoral (Leslie Cheung), cu o gaura abisala in loc de inima, ce seduce la mare arta o tanara timida (Maggie Cheung), pentru ca apoi sa o paraseasca si sa procedeze la fel cu o alta, mai agitata din fire (Carina Lau), careia ii aplica pana la urma acelasi tratament. In tot acest timp, duce o lupta surda cu mama adoptiva, pentru a afla identitatea celei biologice. Fiecare dintre cele doua victime ale narcisismului sau beneficiaza de fire narative secundare, care presupun interactiuni cu barbati care le plac, dar care se lovesc de impedimentul numit sevraj post-relatie.

Prin prestatia deosebita, Leslie Cheung m-a obligat sa il examinez mai atent pe acest artist polivalent, care si-a curmat zilele, lipsindu-ne prea devreme de talentul pe care il avea de oferit. Chiar mai mult decat in Farewell, My Concubine, pare ca maladia psihica de care suferea in viata reala si care l-a impins la sinucidere, alimenteaza o interpretare care provoaca atractie si repulsie, deopotriva. Personajul sau functioneaza la fel de bine ca studiu clinic al comorbiditatii depresie-narcisism, precum este superba Marion Cottilard intruchiparea depresiei asezonate cu anxietate in Deux jours, une nuit.

Days of Being Wild are un titlu care il descrie perfect pe creatorul sau in faza de debut a unei extraordinare cariere.

Obosit de viata, obosit de dans

concubine1Am pastisat cu nerusinare titlul exceptionalului roman al nobelizatului Mo Yan pentru ca Farewell, My Concubine, desi se diferentiaza prin multe aspecte, pastreaza aceeasi preocupare esentiala de a condensa istoria Chinei in secolul al XX-lea prin prisma unor experiente personale.

Filmul lui Chen Kaige urmareste povestea a doi balerini, din copilaria disckensiana (corespunzand perioadei imediat urmatoare caderii imperiului) si pana la senectutea ulterioara revolutiei culturale. In relatia dintre cei doi intervine de la un moment dat si aceea pe care unul dintre ei si-o alege ca sotie.

Cei doi balerini sunt protagonistii unei opere stravechi intitulate Adio concubina mea!, care ii are in prim-plan pe un rege infrant si pe iubita sa devotata, iar acest numar, derutant la inceput pentru un european, devine in fapt vehiculul care deplaseaza naratiunea prin istorie. Este fascinant sa observi cum dansul si interpretarea celor doi sunt receptate in diverse contexte politice si culturale.

Dansul celor doi este cheia intregului film, nu numai pentru ca il deschide si incheie intr-un superb si trist exercitiu de ciclicitate, dar si pentru ca de el se leaga grandoarea speciala a acestui film. Este speciala pentru ca este aplicata, pentru ca, spre deosebire de multe alte fresce istorice de acest gen, nu exista o separare pronuntata intre scenele de anvergura si cele intime, personale. Din trei ore si jumatate, care, apropo, trec neobservate, mi-e greu sa aleg un moment anume, desi imi staruie in minte imaginea lui Leslie Cheung in rolul concubinei, invartindu-se frenetic in timp ce membrii operei se incaierasera cu publicul recalcitrant.

concubine2

As fi nedrept, insa, daca as ignora relatiile din interiorul triunghiului de protagonisti, deoarece complexitatea lor da viata acestei creatii cinematografice. Fengyi Zhang este regele si este viguros, inimos si cu simtul umorului, Leslie Cheung (care e barbat, pentru cei care nu au auzit de acest interesant artist asiatic, decedat, din pacate, din proprie initiativa) este concubina, este fragil si nutreste fata de tovarasul sau o afectiune vecina cu Brokeback Mountain, iar prea-frumoasa Gong Li este sotia si este infipta, posesiva si pasionala. Inevitabil, concubina si sotia intra in conflict, latent sau fatis, iar duelurile dintre cei doi nu sunt mai putin grandioase decat cea mai de amploare scena.

Consistent fara a fi greoi, profund fara a fi inaccesibil, sincer fara a fi defetist, Farewell, My Concubine a reprezentat, in 1993 cand a fost realizat, pentru chinezi, inceputul impacarii cu un trecut zbuciumat si, pentru restul lumii, un prilej de a-i cunoaste si intelege.

concubine3