În periplul nostru de redescoperire a Bizanțului nu putem ocoli funestul moment al cuceririi Constantinopolului de către turci în 1453.

Declinul Imperiului Bizantin începuse de mult și a fost un proces îndelungat (A.A Vasiliev îi dedică cel puțin un sfert din monumentala sa lucrare), iar acest episod n-a fost decât momentul eutanasiei oficiale, însă, prin tragismul și grandoarea sa funestă, a atras atenția multor scriitori.

Ore astrale ale omenirii – unul dintre cele mai inspirate condeie ale istoriei romanțate, Stefan Zweig adună în acest volum concise și variate ocazii când cursul existenței umane a fost deviat de mici, dar decisive detalii. Între acestea, descrierea asediului și cuceririi Constantinopolului mi s-a părut întotdeauna ca având o intensitate aproape cinematografică, iar regretul meu este că Ridley Scott a ales să transpună, destul de fad fie spus, ocuparea Ierusalimului de către Saladin în locul acestui scenariu pe care îl avea aproape de-a gata. Dacă nu aveți răbdare să citiți cele două romane de mai jos, paginile lui Stefan Zweig sunt suficiente pentru a vă imprima în memorie unul dintre evenimentele care au schimbat fața lumii.

Căderea Constantinopolelui – ca români, ne putem mândri că și un compatriot, Vintilă Corbul, s-a înhămat la titanica sarcină de a înfățișa acest cutremur din istoria lumii. Realizarea literară are și beteșugurile ei, totuși. Pe parcursul a două volume, însumând peste 1000 de pagini, scriitorul ne ia de la plebicist, cum ar spune Caragiale, și ne potopește cu detalii, începând zeci înainte de evenimentele propriu-zis. Ca un exemplu, simpla descriere a unei decapitări se întinde pe o pagină. Dar, dacă treci de aceste neajunsuri, și te fortifici cu răbdare și atenție, carte lui Vintilă Corbul este cu adevărat captivantă.

Amanții din Bizanț – o voce acidă spunea undeva că, dacă ai citit un roman de Mika Waltari, le-ai citit pe toate. Într-adevăr, și aici regăsim același personaj masculin cu un destin excepțional, care se relevă treptat, printr-o narațiune la persoana I, aceleași interacțiuni problematice cu femeile, același har de a strecura detalii fictive într-o mare de amănunte excelent documentate. Dar, spre deosebire de Egipteanul sau Etruscul, această carte a lui Waltari construiește o atmosferă mult mai vie, dureroasă și înălțătoare deopotrivă. Nu știu și nici nu vreau să știu cum se simțeau locuitorii Constantinopolului în acea perioadă, dar sunt convins că autorul a redat sugestiv alternanța dintre deznădejde și speranță, pendularea între mândria rezistenței și tentația concesiei, indecizia în privința direcționării aversiunii (greci vs. latini sau creștini vs. musulmani), precum și ridicolele sau emoționante încercări de a urma cursul vieții obișnuite în condiții de pericol iminent. N-au fost puține momentele când mi se părea că văd reportaje despre asediul Mariopolului sau încleștările ideologice de pe Facebook-ul românesc în privința războiului din Ucraina. Istoria Bizanțului pare îndepărtată, dar poate că nu e.