Cândva, la un alt concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, am ascultat o compoziţie care îşi propunea (şi reuşea) să comprime istoria muzicii clasice în doar câteva minute. Atunci mi se desăvârşea convingerea că în secolul al XX-lea, de la cuminţenia grandioasă a barocului sau exaltarea romantismului, trecem într-o eră mai nevrotică.

Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian a fost o demonstraţie extinsă a acestei trăsături. Nu puţine au fost momentele când imi imaginam această bucată muzicală drept coloana sonoră a unui film de Hitchcock.

Chiar şi manifestarările stării de flux a solistei Simina Croitoru îmi susţin spusele. Ca orice virtuoz care s-a perindat pe scena Filarmonicii din Craiova, şi ea s-a lăsat pătrunsă de aria pe care o interpreta alături de orchestra dirijată de neobositul Gian Luigi Zampieri. Însă, spre deosebire de Mălina Ciobanu, care prelua unduirile sonore ale lui Brahms, Simina Croitoru a avut încă dintr-un început un arsenal gestual căruia i-aş spune chiar convulsiv, însă în deplină concordanţă cu notele compoziţiei lui Haciaturian.

Domnul V., cel mai mare cunoscător în materie de muzică clasică pe care îl cunosc, îmi alimentase dorinţa de a merge la acest spectacol spunându-mi:

Iulian, neapărat să te duci să asculţi Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian, să vezi cât de frumos este!

Acum, după audiţie, pot spune că da, este frumos.

Însă nu este frumos precum un Brad Pitt, ci mai degrabă ca un Jack Nicholson, adică pitoresc, impozant şi imposibil de uitat.

Restul programului desfăşurat pe scena Filarmonicii din Craiova a inclus un bis simpatic, pe care publicul i l-a smuls Siminei Croitoru şi trei opere compuse de Johannes Brahms: „Nänie”, cantată pentru cor și orchestră, op. 82; „Schicksalslied” („Cântecul destinului”) pentru cor și orchestră, op. 54; „Gesang der Parzen” pentru cor și orchestră, op. 89.

Având în faţa ochilor şi răsunându-i în urechi forţele reunite ale orchestrei filarmonicii şi corului aceleiaşi instituţii (coordonat de Pavel Şopov), am constatat (încă o dată), la câtă amploare poate ajunge muzica.

Până să ajung la filmul la care se bulcesc atât de mulţi, Avengers: Endgame, nu mă sfiesc să spun că deja am simţit gustul grandorii.