De la rusi vine mafia

Cand am vrut sa scriu despre Eastern Promises, ma gaseam intr-o acuta criza de inspiratie, asa ca am adoptat un stil foarte prozaic:

Ce nu mi-a placut:

– Naomi Watts – nu tu rol, nu tu interpretare; face prea mult pe nobila speriata si ii iese prea putin.

– Vincent Cassel – de cum joaca nu ma iau, pentru n-am prea mari pretentii de la actorul asta; in schimb, m-a agasat tot filmul cu frizura lui nespalata, iar engleza vorbita cu accent rusesc de un francez e prea mult pentru mine.

La ce oscilez:

– regia – il apreciez pe David Cronenberg pentru ca stie ce vrea sa spuna si ii si reuseste in mare masura; are insa un je ne sais quoi greoi in stil, vizibil in Spider, A History of Violence si acum, in Eastern Promises; cred ca e incapatanarea de a nu fi spectaculos.

Ce mi-a placut:

– universul Mafiei ruse – nu stiu cat se apropie de realitate Eastern Promises si nici nu vreau sa stiu, pentru ca as fi deja mort; cu toate astea, duritatea si ritualurile pe care le-am contemplat in filmul lui Cronenberg ii fac pe goodfellas-ii lui Scorsese sa para niste baietasi cu acadele.

– Armin Muller-Stahl – un actor veteran, care demonstreaza ca, in spatele star-systemului, zac o groaza de talente prea putin cunoscute; desi nu face niciun gest care sa ateste violenta, in Eastern promises absoarbe cam 80% din cruzimea manifestata pe ecran; si asta doar cu privirea.

Ce m-a impresionat:

– Viggo Mortensen – de la talambul Aragorn, la durul si onestul calaret din Hidalgo mi s-a parut un progres; pana la ucigasul familist din A History of Violence mi s-a parut un salt consistent; dar in Eastern Promises e dincolo de cuvinte; data fiind si criza de inspiratie, mi-e greu sa ii descriu interpretarea; e, pur si simplu, un rus care vorbeste stalcit engleza, are niste super tatuaje pe corp, se bate formidabil si ascunde ceva.

Ce anume, nu va spun. Viggo Mortensen merita efortul sa ii vedeti filmul pana la capat.

21 de grame de neuroni

Cam atat am pierdut, contempland aparent nesfarsitul sir de suplicii psihice la care Alejandro Gonzalez Innaritu si-a supus personajele in 21 de grame. Norocul lui si ghinionul nostru a fost ca a avut la dispozitie niste actori formidabili, care au dat credibilitate suferintei. Narativul consta din ciopartirea celor trei povesti si amestecarea bucatilor astfel rezultate, dar tehnica asta isi vadeste falimentul pe la jumatatea filmului, cand orice om cu destula glagorie in cap isi cam da seama ce i se pregateste.

Desi 21 de grame e al doilea film din tripticul inchinat mantuirii prin suferinta, care l-a facut celebru pe regizorul mexican, eu l-am vazut tocmai acum si mi-a intarit convingerea ca Innaritu are o problema: ori e foarte nefericit si tine mortis sa ne trasmita si noua starea lui mizerabila, ori e atat de fericit, incat nu-si da seama cand trece granita dintre arta si tortura gratuita. Daca in prima pelicula din serie, Amores Perros, metaforicul si umanul sunt intr-un echilibru aproape de sublim, Babel si 21 de grame nu sunt decat niste exercitii de stil fara viata, desi pretind ca o preamaresc.

Ce ma enerveaza si mai mult la Innaritu e talentul lui incontestabil. Nu poti sa i-l negi cand ii urmaresti jocul nervos al cadrelor, unghiurile de filmare sau lucrul cu actorii. Cred ca regizorul asta trebuie sa intre sub mana de fier a unui producator gen Harry Cohn din perioada interbelica, in stare sa ii impuna sa schimbe finalul si sa ii bage pe Naomi Watts, Sean Penn si Benicio del Toro intr-un menage a trois.

Da, stiu, am exagerat, dar cateodata chiar imi doresc un happy end. Mai ales la un film ca 21 de grame.