Doar o fraza săț-i mai spun

By Iulian in Carti 3 Comments

In continuarea aceleiasi incercari de a-mi tine promisiunea, m-am aplecat de data aceasta asupra unui autor laureat cu Nobelul, de care, personal, nu mai auzisem in viata mea: Camilo Jose Cela. De fapt, nici nu as fi stiut ca a castigat un asemenea premiu, daca editura n-ar fi avut grija sa mentioneze acest lucru pe coperta..

Pe suprafata careia am ajuns cu privire, pentru ca titlul cartii are in el samanta de scandal numai buna pentru un succes literar: Cristos versus Arizona. Apoi, pana sa incep lectura, am mai aflat un amanunt care mi-a ridicat o spranceana – tot romanul e o singura fraza. Si chiar asa a si fost. Jose Cela a fost mai zgarcit cu acest semn de punctuatie decat Saramago, ceva greu de imaginat.

Acum, cartea. O exegeza exhaustiva asupra tabloului socio-economic reflectat prin diverse planuri narative si tehnici stilistice nu se poate face pentru Cristos versus Arizona. Pana la urma, o fraza e o singura fraza, chit ca are 200 si ceva de pagini. Dupa ce am terminat cartea, recomandarea mea e sa incercati sa o cititi dintr-o rasuflare. Numai asa ritmul trepidant al dejectiilor literare pe care autorul le revarsa isi va face efectul. Cartea abunda in sex si moarte, cateodata ingemanate, insiruite ca si cum ar fi spuse de o persoana fara prea multa cultura si un pic sub imperiul halucinogenelor. Arizona se vede cam putin printre randuri, doar ca sunt amintite unele personaje si situatii cunoscute, gen Wyatt Earp.

Motivul, singur, dar suficient, pentru a va indemna sa cititi acest roman este ca veti fi supusi unei interesante programari subliminale. Printre scene de sex, unele cu un ridicat nivel de scarbosenie, apar, reluate periodic, in cateva cuvinte, opinii legate de conditia umana sau de relatiile dintre barbati si femei. Ce-i drept, sunt misogine unele dintre ele, asa ca, doamnelor, sa nu sariti pe mine dupa, pentru ca eu nu am facut decat sa apreciez matracajul literar si nu ideile ca atare.

Cartea lui Camilo Jose Cela este un sugestiv exemplu despre cum poti jongla cu cuvintele si, mai ales, cu punctuatia si sa mai ai si succes. Sa speram ca n-o sa apucam vreodata un Nobel dat pentru o opera scrisa in messengereza.

Sadism premeditat

By Iulian in Carti 6 Comments

Promisesem odata ca ii voi rula pe toti scriitorii nobelizati in ultimii zece ani. Dupa cum probabil v-ati dat seama, nu m-am tinut de cuvant, dar o palida incercare tot voi face ca sa imi spal rusinea.

Jose Saramago e unul dintre cei care au primit inalta distinctie si care intra asadar sub incidenta ochiului meu critic. Care, dupa ce am citit Eseu despre orbire, mi-a devenit mult mai scump, asa de scump incat m-am jurat ca nu il mai ostenesc vreodata cu carti proaste. Nu e cazul acum. Scriitorul porneste de la o premisa pe atat de simpla, pe atat de generoasa in dezvoltari: ce-ar fi daca oamenii ar incepe sa orbeasca subit, ca si cum o epidemie s-ar raspandi in randul lor. Saramago refuza perspective apocaliptice, gen Godzilla sau Armageddon; e interesat mai mult de drama personala, fizica si imediata. Pentru a face cat mai credibil, si deci apasator, spectacolul grotesc al oamenilor ajunsi in situatia de a defeca pe unde apuca, Saramago uzeaza eficient de puterile sale de autor-demiurg: lasa capacitatea de a vedea unei singure persoane, mai precis o femeie, pentru ca tabloul mizeriei umane sa fie filtrat si de sensibilitatea specific feminina.

Pana acum, toate bune si, mai mult sau mai putin, frumoase. Numai ca Saramago are niste ambitii suplimentare de a-si obosi cat mai mult cititorul. Se vorbeste mult in Eseu despre orbire, dar n-o sa vedeti vreo linie de dialog, cat de mica. Intre replicile a doua sau mai multe personaje, punctul e folosit cu zgarcenie si virgula e la putere. Asa ca, daca pierdeti sirul, recomandarea mea e sa reluati ultima pagina citita, ca sa recapitulati firul epic. Eu unul asa am impacat comunicarea pe messenger cu coerenta lecturii.

Cu mari idei nu am ramas eu de pe urma cartii lui Saramago, numai ca imaginatia mea a primit un sut de a explora o ipoteza tulburatoare. Asa ca ii zic si eu portughezului ce i-a zis Steve Martin lui Merryl Streep despre un rol al ei: M-ai facut sa gandesc si pentru asta n-o sa te iert niciodata!

Serbet de confesiuni

By Iulian in Uncategorized 2 Comments

Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.

Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.

Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.

Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.