When the going gets tough, they call for the sons of bitches.
Un citat care are o paternitate incerta, dar foarte ilustrativ pentru multe momente din istorie, cel din Darkest Hour fiind unul dintre ele.
In debutul celei de-a doua conflagratii mondiale, Winston Churchill, un politician cel putin controversat, ajunge prim-ministru si are ingrata sarcina sa ii convinga pe membrii propriului cabinet si pe cetatenii tarii ca lupta e mai buna decat tratativele cu Germania nazista*.
Film de epoca, mesaj menit sa inspire, costume, decoruri, tot tacamul unei pelicule care acum 10-20 de ani ar fi rupt gura targului, dar care acum a atras destule critici, dintre care unele au si acordul meu.
Regizorul Joe Wright nu stie cum sa faca sa ne impresioneze mai abitir: cu scene bombastice, cu scene patetice, cu scene cu incetinitorul, cu decupaj alert, cu penumbre si racursiuri. Nu m-am plictisit niciun moment la Darkest Hour, dar nu ma sfiesc sa afirm ca este o versiune diluata de Lincoln sau The King’s Speech.
Ce rezista chiar si la cea mai ciufuta examinare este interpretarea lui Gary Oldman. Machiajul voluminos, menit sa ii tranforme faciesul mai degraba uscativ in cel de buldog a lui Churchill, ii lasa totusi mult spatiu de manevra in fizionomie, astfel ca nu ne scapa niciuna dintre reactiile pe care le reda.
Acestea sunt deliciile care decurg din cadrele apropiate; de la distanta ne delectam cu manierismele corporale. In ambele situatii, vocea e, insa, cea care ne cucereste pe deplin: fonfaita, uneori greu inteligibila, tremuranda in momentele grele, dar de o coplesitoare forta retorica in timpul marilor discursuri.
Acum cativa ani, pe Gary Oldman il invingea la Oscaruri un actor (Jean Dujardin), care nu scoatea un cuvant.
De data aceasta, Gary Oldman o sa-i invinga pe ceilalti prin puterea cuvintelor.
*Acel asterisc era menit sa imi aduca aminte sa va spun ca, daca ar fi sa aleg un singur moment din tot recitalul lui Gary Oldman, este acela cand le explica membrilor guvernului ca s-a gandit mult daca, intr-adevar, misiunea lui era „entering negotiations with… that man”; mica pauza in discurs si adversitatea care razbate din acel apelativ explica de ce, dintre toti dusmanii pe care i-a avut, de unul anume s-a temut Hitler cel mai mult:
Winston Churchill.
