Durerea din spatele frumusetii

Dintre filmele care s-au remarcat la editia din acest an a Festivalului de la Cannes se gaseste Zimna Wojna (Razboiul Rece) al lui Pawel Pawlikowski, acelasi care ne-a oferit si Ida, despre care n-am apucat sa va vorbesc pana acum, asa ca ma grabesc sa umplu acest gol pana se lanseaza in cinematografe pelicula mai recenta.

Oscarizat la categoria „Cel mai bun film strain” in dauna Leviafanului lui  Andrey Zvyagintsev (nu intru in controversa, exista argumente pentru ambele parti), Ida urmareste periplul personajului feminin eponim, o tanara calugarita pe punctul de a-si incheia noviciatul, care afla ca este evreica la origine si care porneste pe urmele parintilor alaturi de singura ei ruda in viata, o matusa, judecatoare intr-o Polonie postbelica, in care incoltea deja regimul comunist.

Filmul lui Pawlikoski a mai beneficiat de o nominalizare, pentru cea mai buna imagine, o recunoastere inevitabila a unei calitati estetice incontestabile. Fiecare cadru din Ida este compus si executat cu o migala care il apropie de o fotografie artistica. Nu o data in derularea vizionarii mi-a fost trezita analogia cu o expozitie de gen, si pentru motivul enuntat mai sus, dar si pentru ca extrema calofilie a regizorului pare a pune un geam de stica intre privitor si obiectul sau de arta miscator.

Insa Ida imi va ramane in minte ca un exemplu foarte pregnant de film la care titlul este realmente o pista falsa. Da, tanara (jucata cu o corecta placiditate de Agata Trzebuchowska) care isi descopera originile si traieste un pic viata de dincolo de zidurile manastirii poate fi considerata un fel de personaj reflector, menit a filtra momentele actiunii, insa matusa este aceea care zguduie impecabila, insa distanta elegie vizuala pe care o propune altminteri pelicula.

Cel mai stralucit aspect al interpretarii Agatei Kulesza este cum isi construieste o aproape desavarsita carcasa de sarcasm, concupiscenta si agresivitate. Am zis aproape desavarsita, pentru ca sunt momente cand anumite fisuri in crusta-i de vitriol emit soaptele unei suferinte cumplite, pe care o resimti organic in momentul revelatiei din final. Imaginati-va ca atingeti un obiect care vibreaza puternic si va transmite o durere surda in oase si articulatii.

Superbele imagini alb-negru din Ida s-au mai estompat, poate, odata cu trecerea timpului, dar nu si ecourile acelei dureri.

Sunt lucruri pe care nici macar atotputernicul Timp nu le vindeca.