Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.
Te uiti la numele celui care semneaza si regia si scenariul, Martin McDonagh, care ne-a mai dat dezastruos de amuzantul In Bruges si The Pillowman, poate cea mai inteligenta piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.
Te uiti la primele cadre cu numitele panouri, usor invaluite in ceata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.
Aceste semnale sunt insa insuficiente pentru a te pregati pentru ce este de fapt Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.
Adica o capodopera.
Na, ca am spus-o si nu mi-e defel rusine.
O mama indurerata de faptul ca sceleratul care a violat-o si rapit-o pe fiica ei in urma cu destula vreme nu a fost prins inca, plateste pentru a instala niste mesaje menite a zgandari reputatia serifului local.
Din aceasta premisa inteligenta in sine, McDonagh dezlantuie o insailare aiuritoare, dar perfect coerenta de situatii, reactii si contrareactii care le dau mai tuturor personajelor prilejul sa fie pe rand, dar nu in acelasi timp, brutale, sarcastice, indurerate sau altruiste.
Spre deosebire de Get Out!, unde starile contradictorii pe care mi le provoca filmul coexistau, aici psihicul mi-a fost deturnat intr-un continuu zig zag emotional: am ras, m-am induiosat si chiar m-am ingrozit, dar intr-o forma primara de fiecare data, nicio traire de moment permitand alteia sa se manifeste chiar atunci.
Uimitor este cum Martin McDonagh integreaza violenta naratiunilor sale. Fizica sau intelectuala, aceasta domina si Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, insa nu iti repugna, dimpotriva, este parte a unei incredibile ambitii din partea cineastului, aceea de a explica mareata si tragica dualitate a fiintei umane.
Aici intervine semnificatia unui anume cuvant din titlu, mai precis numele „Ebbing”. In engleza, „ebb” s-ar putea traduce prin „reflux”, acea perioada care urmeaza unui val mare care a maturat malul. Asa se comporta si personajele: actioneaza avantat, pentru ca apoi sa isi vad inversunarea sau convingerile retragandu-se treptat catre o stare opusa, mai echilibrata, finalul peliculei fiind desavarsita ilustrare a acestei idei.
Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laude, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie.
Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma.
Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.
Care scrisori?
Nu va spun, nici daca ma supuneti la toate mutilarile care au loc in Three Billboards Outside Ebbing Missouri.
Filmul acesta merita niste spectatori care sa-l vada cu gura cascata.
Ferice de filmele pe care le-am vazut inainte de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (le aveti mai jos), pentru ca au putut sa-mi produca impresii nealterate, si vai de cele pe care le voi vedea de acum incolo.
