Da, s-a terminat oficial sezonul Oscarurilor, si inca intr-un mod de pomina, insa, ca si in alti ani, vizionari tardive imi releva pelicule care ar fi meritat mai mult atentie din partea Academiei.
In cazul de fata, mi se pare aproape insultator ca Nocturnal Animals n-are decat o amarata de nominalizare, pentru actor in rol secundar, in timp ce pelicule inferioare din punct de vedere estetic, precum Hacksaw Ridge sau Hidden Figures, au fost blagoslovite cu mai multe.
Era greu pentru regizorul Tom Ford sa se strecoare in categoria dirijorilor, insa chiar l-au nedreptatit nefacandu-i loc la scenariu adaptat, unde s-au regasit Lion si Hidden Figures.
Argumentul care imi sustine revolta este ca Nocturnal Animals opereaza pe trei planuri narative, impecabil imbinate intru nelinistea privitorului: o patroana de galerie de arta, cu o viata goala si casnicie muribunda, primeste un manuscris de la primul sot, iar povestea macabra pe care o lectureaza o impinge sa rememoreze traseul dureros al relatiei cu respectivul consort.
Inteligenta scenariului consta in faptul ca o impinge atat pe protagonista, cat si pe tine, spectatorul teoretic detasat, spre eroarea euristica a narativitatii, despre care au scris Daniel Kahneman et comp.
Un construct fictiv – romanul scris de sot – capata sensuri, pe masura ce genereaza anamneza cititoarei, iar noi acceptam succesiunile de amintiri si de evenimente imaginare ca pe ceva natural si le conferim sensuri la randul nostru. Satisfactia de final (eu, unul, am simtit-o si va invit si pe voi sa fiti la fel de sinceri) este, insa, iluzorie si nu demonstreaza decat ca suntem un lector in fabula ascultator, care s-a lasat prada unei manipulari de manual.
Aceasta este cinematografia de calitate: iti ofera lectii practice despre limitele auto-controlului emotional si cognitiv.
Scenariul functioneaza si pentru ca beneficiaza de un montaj elaborat cu precizie, precum si de imagini si decoruri care sustin alternanta planurilor narative (luxul impersonal din cel real vs. desertul amenintator-poetic din cel fictiv). Si aici ar fi fost loc de niste nominalizari.
Cei doi actori principali, Amy Adams si Jake Gyllenhaal nu aveau ce pretentii sa emita, au prestatii corecte, dar departe de potentialul pe care l-au etalat cu alte ocazii. De foarte mare efect sunt aparitiile episodice ale lui Michael Sheen (care are un minunat discurs despre beneficiile absurditatii) si Laura Linney, odioasa si lucida in rolul mamei.
Nominalizarea pentru rol secundar al lui Michael Shannon ii mai mantuieste pe cei din Academie. S-a vorbit mult despre faptul ca a fost preferat lui Aaron Taylor-Johnson, aureolat de castigarea Globului de Aur la aceeasi categorie. Acesta din urma face un rol detestabil, adecvat mecanismului psihologic pe care filmul vrea sa il puna in miscare, e un dezaxat imprevizibil si sfidator, cu reactii ample, care prind usor la public.
De cealalta parte, Michael Shannon, cu figura-i brazdata, vocea hipnotica si glasul de tabagist, reuseste sa se intrupeze intr-un personaj mai palpabil decat toate celelalte si sa fure, fara exceptie, prim-planul in fiecare scena in care apare. Intr-un fel, duelul actoricesc dintre el si Aaron Taylor-Johnson este, in miniatura, acelasi precum cel dintre Denzel Washington si Cassey Affleck – interpretarea ce mosteneste teatrul si cea pe care numai filmul, cu specificul sau, o poate genera si exploata.
Nocturnal Animals mi-a readus aminte de ce e indicat ca la Oscaruri sa luam aminte nu numai la favoriti, ci si la marginalizati.
