Odă Oceaniei

Anul acesta nu se va decerna Premiul Nobel pentru Literatura, ca sa aiba timp cei de la Academia Suedeza sa curete niscaiva scandaluri sexuale, asa ca m-am gandit sa continui sa umplu golul lecturilor din autori distinsi cu acest premiu si m-am oprit asupra lui Jean-Marie Gustave Le Clezio.

Caracterizat de juriul suedez drept „autor al inovatiilor, al aventurilor poetice si al extazului senzual, explorator al umanitatii aflate deasupra si dedesubtul civilizatiei dominante”, Le Clezio confirma eticheta care ii este atribuita si in Raga.

O lucrare greu de categorisit din punct de vedere stilistic, insa cu o viziune ideologica incontestabila.

Nu e in niciun caz un roman, desi se simte peste tot ca randurile scrise ii apartin unui om al literaturii.

Nu e nici carte de calatorie sau etnografica, pentru ca pe autor il intereseaza mai mult decat simpla descriere a locurilor si oamenilor pe care ii intalneste, ci sa patrunda in sfere mai spirituale ale acestora prin filtrul propriei constiinte.

Ne e nici macar carte de istorie, pentru ca, desi Le Clezio apeleaza la diverse surse, nu ii slujesc decat sa isi ilustreze pozitia partizana, aceea de avocat care solicita o reparatie istorica Oceaniei, acel continent carui ii cunoastem existenta, dar pe care nu i-o mentionam niciodata cand enumeram marile subdiviziuni ale mapamondului.

O nedreptate care i s-a facut populatiei acestei regiuni si de gravitatea careia scriitorul m-a convins prin proza sa dureroasa si patetica atat cat e necesar e sclavia la care au fost supusi bastinasii de catre aceleasi natii carora, paradoxal, le datoram multe dintre institutiile democratice ale prezentului: francezii si englezii.

Neprihanirea nu exista in istorie.

Chiar daca este o carte scurta, Raga invita la o lectura lenta, precum plimbarea cu pantalonii suflecati si picioarele goale pe nisipul maturat de valurile marii. Mersul incet favorizeaza senzatii recurente, care capata treptat sensul unui amintiri indestructibile.

Am citit scriitori laureati cu Nobel mai performati ca Jean-Marie Gustave Le Clezio, insa stiu ca acest premiu nu este numai pentru viata interioara transpusa in scris, ci si pentru o viata exterioara dedicata unei cauze.

Ca avocat al Oceaniei, dar si al altor civilizatii pe care ar trebui sa ne ferim sa le numim minore, autorul francez isi ocupa rezervat, dar cu demnitate, locul in aceasta ilustra galerie a literaturii.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa suplinesc lipsa Premiului Nobel pentru Literatura din acest an.

Moartea unui inger

De cativa ani incoace, de indata ce se anunta Premiul Nobel pentru Literatura, ma reped catre autorul respectiv care, probabil, imi e necunoscut, ca sa vad ce i-a manat pe membrii inaltului for academic sa ii acorde aceasta distinctie.

Anul acesta, insa, s-a intamplat ca scriitorul nobelizat – Kazuo Ishiguro – nu mi-este numai cunoscut, ci chiar drag, asa ca, pentru a nu perturba traditia de a ma familiariza cu nume noi, m-am intors mult in timp si m-am oprit asupra lui Frans Eemil Sillanpaa.

Finlandezul laureat in 1939 a fost o descoperire remarcabila si un prilej sa revizitez un stil de a plasmui literatura cum rar mai intalnesti in apele involburate ale postmodernismului.

O voce auctoriala demiurgica, deopotriva poetica si grava, care ne conduce prin labirintul sufletului omenesc, dar si prin fresca zonei rurale a Finlandei in ajunul Revolutiei Ruse din 1917, care intercaleaza intre interactiunile umane de tot felul pitoresti descrieri ale pulsiunilor naturii si care, in 300 de pagini, reuseste sa acopere un univers la fel de amplu ca Morometii.

Eroina care imprumuta si numele romanului, Silja, are ceva ingeresc. Desi necazurile nu o ocolesc, ba chiar par a o cauta in mod special, desi masculi diversi atenteaza la puritatea ei si desi se stinge la doar douazeci de ani, aceasta tanara ne castiga inima, permitandu-i autorului sa ne induca acel sentiment de permanenta tristete care strabate aceasta carte de beletristica de la un capat la altul.

Deznodamantul ne este anuntat inca din debut, insa nimic nu m-a pregatit pentru impactul emotional al celor mai sfasietoare si frumoase pagini care au fost inchinate vreodata acelui moment pe care fiecare dintre noi l-a intampinat sau il va intampina in deplina singuratate: moartea.

Pentru ca nu imi ajung slovele-mi umile, ii dau cuvantul lui Frans Eemil Sillanpaa, cronicarul vietii omenesti, pe drept recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura:

Astfel lua sfarsit povestea ultimei ramuri a unei vechi familii care s-a stins – cum se mai stinsese si alta data. Dar „arborii” genealogici nu seamana cu cei din padure. Pentru o familie nu exista moarte pentru totdeauna; daca s-ar putea vedea peste ani, s-ar vedea ca traiesc „crengute” din toate familiile. Cu siguranta ca e la fel si cu familia Salmelus, care lupta, castiga si pierde si care-si traieste in alta parte varsta barbatiei, chiar in clipa in care se incheie aceasta poveste. Daca ne-am intoarce mult indarat, pe cararea timpului, am sti ca facem parte cu totii din aceeasi familie si ca ar trebui sa ne respectam unul pe celalalt, sa respectam luptele noastre din toate timpurile. Si dumneavoastra, care veti citi poate aceasta povestire intr-un viitor indepartat, va trebui sa respectati luptele noastre.

Puterea fireasca a acestor lupte nu-i decat un semn pe care avem ingaduita si datoria de a-l scruta pana la capat, spre a-i patrunde intelesul si urmarile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a adus aminte ce inseamna marea literatura.

N-avem nevoie de Herta Muller

Cand Herta Muller a luat premiul Nobel, o sete de apreciere specifica unui popor flamand ca al nostru i-a impins pe multi sa ii gaseasca romanisme cat mai multe in opera, astfel incat sa putem striga sus si tare ca aspectul asta al personalitatii ei i-a adus prestigioasa distinctie.

Care se cam da pentru stangisme si acuze la adresa dictaturilor de tot felul, asa ca Herta Muller a intrat in cursa inca din momentul cand s-a apucat sa redea impresii despre caracterul mizerabil al vietii in timpul regimului comunist.

Cam asta e tema cartii Inca de pe atunci vulpea era vanatorul… Nu stiu despre voi, dar mie titlul mi-a sunat cam dubios si mi-a dat o senzatie de proza lirica greoaie si obositoate. Asa a si fost, cu mentiunea ca, pe alocuri, nemtoaica (va explic imediat de ce-i zic asa) a reusit sa creeze un efect de atmosfera ranceda destul de reusit si, probabil, destul de apropiat de realitatea cotidiana a vietii in comunism.

Despre subiectul cartii nu pot sa va spun mare lucru. Are un personaj central vag conturat in persoana unei profesoare numite Adina, care duce o existenta searbada, are o blana de vulpe drept covor si ajunge sa fie urmarita de Secu pentru asta. O prietena a ei se imbarliga chiar cu ofiterul care o fileaza pe pseudo-eroina principala si mai avem si schita microcosmosului muncitoresc al unei fabrici.

Ce nu a simtit in aceasta carte despre comunism a fost acea rezistenta prin umor a poporului roman, manifestat, de exemplu, prin super bancurile cu Ceausescu (pe cel care se termina cu replica: Daca nu-ti place, nu manca il stiti? E demential!). Proza Hertei Muller este a unei persoane care avea din oficiu probleme cu nervii si care, pe deasupra, a suferit privatiunile si injonctiunile unei dictaturi destul de nasoale.

Am uitat sa va spun ca Adina are si un fel de logodnic, Ilie, granicer la Dunare si foarte muncit de gandul dezertarii la sarbi. Acest Ilie ii prilejuieste Hertei Muller niste randuri sublime prin idiotenia lor:

Apoi fiecare pas lasa o gaura in burta si fiecare respiratie, o piatra in gatlej. Foi de porumb rupte zdrelesc scobitura genunchiului, iarba se lipeste de fundul gol. Ilie trebuie sa-si faca nevoile. Isi inalta capul, se screme. Smulge o frunza de pe tulpina, o frunza lunga, ingusta de porumb. Frunza de porumb se rupe, degetul pute.

Si campul de porumb pute, si padurea. Si noaptea, si luna, care nu e aici, put.

(Herta Muller, Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, Editura Humanitas, 2009)

Acestea fiind spuse, eu va declar in mod oficial ca n-am nevoie de romanca Herta Muller care a luat Nobelul. E bine ca l-a luat nemtoaica Herta Muller, ea sa fie sanatoasa. In ceea ce ma priveste, daca nu au luat acest premiu Sadoveanu, Rebreanu sau Marin Preda, apoi nici ca ar avea cine sa il mai ia.

Stam noi si fara Nobel.